-Fragment-

Angela se afla într-o casă cu camere luminoase, ferestre mari îmbrăcate în tapete pătate de anii bătrâneţii. Scaunele erau din acelea vechi, pe arcuri, dintr-un material gros, vernil, cu o broderie cusută manual. Urmele deschise din locul tablourilor mari, ce odată însufleţeau pereţii, o făcuseră pe Angela să îşi calculeze cu precizie paşii apăsaţi.

În prima cameră în care se oprise erau aşezate biblioteci cu cărţi scrise în alfabetul chirilic şi un pian. Un pian Franz Wirth Wien cu clape îngălbenite care scotea un sunet gol şi dezacordat. Tavanul era înalt iar lustrele din cristal, grele, atârnau aproape de creştetul capului ei. Dezorientată privea uşile camerelor ca un labirint circular al întunericului palid, apus, cuprinsă de trecutul misterios al clădirii. Cu toate că în camere erau aprinse radio-uri pe aceeaşi frecvenţă, pe un post cunoscut, ea se simţea îngheţată de linişte.

Oglinda din fundul camerei în care se afla pianul, mânjită de praful prelungit de-a lungul timpului, era singura care mai rămăsese agăţată pe perete. Cu ochi mari fata se uită prin ea aşteptându-se să îşi vadă propia reflexie însă oglinda reflectă încăperea care se întindea în spatelei ei şi pe doamna C, care stătea lângă pian, zâmbind cald văzând-o pe Angela. Încăperea părea ascunsă în ceaţă, văzută prin mica oglindă, ce pe margini era cuprinsă de rugină care mânca cu lăcomie din modelul floral -ca printr-un vis. Doamna C se simţea pretutindeni prin încăpere parcă surâzând lângă Angela când aceasta deschidea prima pagină a cărţilor învechite unde stăteau dedicaţiile prietenilor doamnei C. Cotrobăind printre cărţi, Angela avea impresia că o cunoaşte pe doamna C de mulţi ani, fără de fapt să fi avut şansa să o fi întâlnit cândva. Aveau gusturi asemănătoare: pânza de păianjen a Cellei Serghi, limba Engleză şi literatura Germană, fotografiile alb-negru şi plăcile de pick-up. Amândouă ştiau că flacăra vieţii ei s-a stins prea repede, fără măcar o vorbă. 

Angela rămăsese cu părere de rău pentru faptul că nu avusese şansa să o cunoască, să îi vorbească unei admiratoare a artei fotografice şi a propriilor ei teorii. Era conştientă însă, că sunt rari oamenii asemeni doamnei C, iar singurul lucru care îl mai putea preţuii acum erau cărţile acesteia.

Se făcu târziu, iar fără alte întârzieri, Angela îşi strânse cărţile alese, iar copleşită de dezamăgire îi răspunse propietarului: "Asta e tot de ce am nevoie. Mulţumesc !" 

tumblr.com

Hai să fim nebuni împreună !

Urmează-ţi visele alături de mine şi ţine-mă de mână.  Nu îmi da drumul, sunt a ta. Trăieşte tot ce îţi trece prin cap şi fă totul din instinct. Limita maximă de timp în care ai voie să gândeşti este de 3 secunde. Eliberează-te şi hai să trăim. E timpul, e momentul, e clipa. Decorează-ţi viaţa cu amintiri şi nu le da niciodată uitării. Poartă-le în suflet ca un semn de bună purtare. Zâmbeşte cu mine şi hai să ne învârtim până uităm de lume. Suntem doar noi doi, iar restul nu contează. Fii fericit la fiecare bătaie a inimii şi uită de tine. Materializează-ţi sufletul şi lasă-l să se rătăceasca pe cărările viitorului. Fii tu şi vei vedea că viaţa merită trăită cu mai multă importanţă. Descoperă farmecul sentimentelor şi lasă-te îmbătat de ele. Îndrăzneşte să faci orice lucru ce ţi-a trecut mai mult de o dată prin cap. Riscă pentru tot ceea ce merită şi ce are o şansă. Speră în orice  îţi dă puterea să continui. Deschide-ţi inima cu  grijă şi cu frica rănii din trecut. Lasă-ţi viaţa să curgă neîncetat ca sângele prin vene cât timp existenţa ta pulsează. Încearcă tot ce vrei, fără restricţii, în final tot cu viaţa noastră vom plăti. Bucură-te că eşti aici şi nu altundeva. Du-te unde vrei să ajungi. Fii necugetat fiindcă acum e momentul. Ascultă-ţi atât visele -visurile- cât şi coşmarurile, într-o oarecare măsură toate fac parte din tine. Lasă grijile în ziua de ieri şi vino să fugim spre nicăieri. Îmbracă-te cu optimism absurd şi uită realitatea. Hai să transformăm fantasticul în real şi să zburăm spre infinitul anilor noştrii de muritori. Vino să fim nebuni amndoi !

http://weheartit.com

http://calibermag.org

Tumblr.com

O frântură de basm in mijlocul orasului (modern)

Garduri neîntreţinute, pereţi decojiţi şi ruginii. Turnuri de castel şi model gothic. Pereţi groşi antifonaţi, tablouri nepreţuite, a căror rame adună praful anilor, care îşi lasă amprentele pretutindeni, tapete pictate manual, ţiglă scorojită şi spartă. Picaturile de ploaie se scurg de-a lungul zidurilor şi le pătează cu cerneală neagră. Parcă întreaga clădire plânge...Micul castel ascuns printre zecile de vile nou construite păstrează o aură tristă, de prinţ. Oamenii presupuneau că monumentul arhitectural ar fii găzduit vre-un suflet neînteles. Luminile economice, rar aprinse, înştiinţau viaţa singuraticului. Un prinţ părăsit. Singur, bântuie coridoarele casei lui în căutare de iubire, de Ileana Cosânzeana, de fata Împărtului Roş, sau mai bine în căutarea unei speranţe. Pustiit de viaţă şi uitat de oameni. Ascuns sub aripile propriei sale moşteniri de sânge regal - singura lui legătură care i-ar putea da cândva importanţă, singura lui formă de demintate. Vinul roşu îi circulă prin vene mai repede ca sângele şi îl ameţeşte mergând ca un cal împiedicat. Se uită de pe balconul care stă să cadă, la maşini cum îl ocolesc accelerând în noaptea pustie. Trage cu dor din ţigare şi rămâne cu gândul undeva în trecut. La un bal cu rochii lungi şi voluminoase pe culorile curcubeului, accesorizate după gust cu fel şi fel de bijuterii de antichitate. Platouri cu mâncare fanţuzească şi scaune tapiţate în catifea roşie. Duce şi ducese, conţi şi nobilităţi. Dansuri pe muzica instrumentelor cu corzi şi conversaţii politicoase, simandicoase. Coridoarele slab iluminate de lămpile cu ulei şi uşile masive gravate simbolic. Evantaie şi eticheta. Se vedea pe el alergând printre rochiile umflate, un puşti de doar 7 ani căruia îi ardea doar de posnăi şi giumbuşlucuri, care de fiecare data când greşea se prindea de rochia mamei, singura de altfel, care mereu îi lua apărarea în faţa tatălui său. Un rege serios, aprig dar cu o inimă mare şi cu multă putere de iertare. El nu devenise nimic ca tatăl său. Iar cum vinovatul nu îşi asumă niciodată vina, îşi spunea ca poporul nu l-a lăsat, că ei au tras zăvorul uşii lui şi l-au închis înauntrul acestei viitoare ruine. Acum, nimeni nu îl vedea stând pe balcon. Stingând ţigarea pe marginea balconului din piatră rămăsese cuprins doar de un singur gând. Gândul că nu mai are nimic altceva decât timp, răbdare, în aşteptarea unei schimbări.

În farmecul scenei

Simţi podeaua neagră ca de smoală sub picioare, fiecare pas ţi-l auzi amplificat şi singur. Oricâta lume s-ar afla în apropierea ta, tu tot singur te-ai simţi. Ei nu îţi dau curaj, ei îţi dau doar speranţă, speranţă şi existenţă. Simţi aprecierea şi neliniştea din sufletele lor. Simţi dorinţa arzătoare şi nerăbdarea cu care te privesc. Te sorb de pe scena şi parcă te înalţă. Îţi vine să plângi şi nu ştii de ce. Niciodată nu te poţi obişnui cu aşa un sentiment. Reiese din tine ca adrenalina şi simţi cum îţi întinzi toată fericirea pe podium. Calci spre viitor şi vorbeşti parcă deja din trecut. Mii de ochi, zâmbete, voci, dar tu eşti orbit de reflectoare, îi vezi ca prin ceaţă. Ceaţa ai impresia că te protejează, ea ţine locul unei mici bariere între actor şi spectator. Te simţi în siguranţă ştiind că tu eşti aici, puţin mai sus, iar ei acolo. Departe de gândurile lor nespuse sau de puterea lor de a deochia. Te simţi mai liber decât ei cu toate că toţi sunteţi închişi în aceeaşi încăpere pentru cel puțin următoarea oră. Liber totuşi să te exprimi, să te creezi chiar deasupra ochilor lor. Scenariu este fix, dar până la urmă când te aflii în faţa lor tot tu eşti cel care îl produce. Rare ori te minţi singur ca lumea nu e a ta, dar adânc în inimă şti că ei sunt ai tăi, pentru tine. Ca bucata de carne a leului. Nu poţi să te aştepţi să îi arunci leului prada iar el să nu o mănânce.-cred că am mai auzit asta undeva dar nu mai ştiu unde.

Treaba însă se schimbă puţin când eşti în afara junglei. Şi prada ripostează, gustă din tine, se înfruptă până la epuizare, îţi consumă tot ce îi oferi, dramă, tragedie, comedie. Şi totuşi te respectă, iar când vine vorba de respect între noi cel mai de preţ şi vizibil lucru este ţinuta. Îţi acordă importanţă, admiraţie prin valoarea şi prestanţa lor, pentru că tu eşti acum cel care vorbeşte şi se lasă auzit, tu eşti cel ascultat, iar ei sunt acolo pentru a-ţi urmării talentul şi povestea.

Apoi, ca prin vis, luminile îşi schimbă culoarea, ceaţa dispare, iar tu faci o plecăciune în faţa lor. După asta nu mai auzi nimic altceva decât bătăile palmelor nesincronizate care doar prelungesc momentul desprinderii, atât a ta cât şi a lor, din acest mediu realizat pe baza imaginaţiei. Odată ce sufletele cu o mie de voci părăsesc sala, liniştea îşi revendică locul de drept asupra încăperii. E o linişte pe care dacă o asculţi cu atenţie începi să îi înţelegi povestea. Obosit, de vocile celorlalţi artişti care îţi răsună în minte, te îndrepţi către backstage, de unde îţi vei croii cât de curând iar drum către scena şi către spectatorii tăi, în lumea creată de voi.

It's your moment so make it count !

Regăsire udă şi sărată cu miros de fucus

Aerul de vară, noaptea, te îndeamnă spre o călătorie nesăbuită, neplanificată, gâdilandu-ţi pielea care aşteaptă cu nerăbdare căldura soarelui şi a brizei sărate. Inhalezi aerul cu doar un grad sau două mai reci decât temperatura corpului tău şi tremuri de nerăbdare să mai muşti puţin din libertatea pe care ţi-o oferă marea în farmecul abisului ei.

Seara, când nisipul e rece iar marea mai agitată, te serveşte cu scoici şi îţi ascultă poveştile fără glas. Malul îţi zgârie uşor tălpile, iar spuma valurilor sparte care se repede să îţi înghită gleznele te face să dai înapoi amintindu-ţi că ea este sălbatică. Că poate în larg se ascunde o furtună de care nimeni nu va şti până ce zbuciumurile apei de a doua zi îşi vor face apariţia arucându-te fără atenţie spre mal. O guşti ştiind că îţi vei aminti mereu de ea în felul ăsta. Puţin sărată, cu miros dulce de alge şi scoici, o combinaţie de nisip fin şi culoare verde albăstruie.

Te laşi în braţele ei simţindu-te inteles şi în siguranţa fiinţei tale, singur dar totuşi plin de existenţă. Briza care te salută întotdeauna înaintea valului, o laşi să ţi se împrăştie prin toţi porii absorbind-o în şoaptele ei. Te conduce către o meditaţie profundă asupra vieţii, ce nu poate avea altă destinaţie decât fericirea.

Prin sclipirea ochilor, arunci în jurul tău cu picături de viaţă culese din vârtejul valurilor.

Plin, te îndepărtezi de ea lăsând dâre de speranţă aurie şi nisipoasă în urma ta, însă vântul ţi-o şterge cu neglijenţă de pe drum, purtând-o cu el în lumea largă.

Încetul cu încetul, începi să te goleşti şi să ai iar dorul acela nebun de regăsire. Pe ea o găseşti tot acolo, neschimbată, parcă aşteptându-te an de an, să fugi în goană spre ea, să te încarci cu viaţă şi vise. Să îţi înneci plămânii în aer sărat şi miros de alge. Să te laşi plutind în subconştienţă curăţându-te de tot ceea ce a mucegăit în tine de-a lungul anului alături de societate. Misterul ei îţi trezeşte o fantezie. Fantezia de a o cunoaşte mai bine, de a o citi ca rândurile unui roman de dragoste favorit. Îl reciteşti la nesfârşit doar de dragul sentimentului pe care ţi-l transmite involuntar, până ce ajungi să îl înveţi pe de rost.

Ea este şi va fi mereu, cum mulţi ştim deja, salvarea noastră. 

Marea...

Povestea asfaltului

Un cuvânt găsit întâmplator pe un site de poezii mi-a redeschis apetitul de a scrie şi de a medita asupra unui lucru înconjurător, ce spre surpinderea oricui nu ţine de natură ci de civilizaţie, tehnologie şi în mare parte aparţine oraselor de azi. Ţin, de mică, să cred cu tărie că orice are existenţă are şi viaţă, cât de puţină, chiar şi doar o scânteie, o strălucire uşoară. Lucrul inspiraţiei mele este de data asta asfaltul. Ne înconjoară şi totuşi nu îi acordăm deloc atenţie, poate doar atunci când gropile lui sunt prea adânci. 

El este cel care se încinge vara şi pe care aluneci  iarna, dacă nu este presărat cu sare. Îi inhalezi mirosul inconfundabil la contactul cu picăturile de ploie şi îl calci zilnic în drumul tău spre oriunde. Este pretutindeni şi acoperă străzile oraşului, fiind botezat cu nume infinite, faimoase sau nu. Este cel care suportă înţepăturile tocurilor prea înalte şi zgârieturile frânelor prea bruşte. Este cel care ne simte pasii în noapte şi cel pe care desenam cu creta în copilărie, când foaia ni se părea prea plictisitoare. Este cel care suportă mucurile de ţigară călcate şi cel pe care se aruncă de toate. Cel care se strică şi se lasă bandajat cu neglijenţă. El este cel care creează autostrada, cel furat. Este cel care ne simte greutatea şi care ne ştie amintirile, cel pictat cu alb şi cel care primeşte o mie de călători să îi viziteze trupul. Este nervos în curbe periculoase sau calm în drum drept. Este cel care păstrează urmele lăsate de frânele dinaintea unui accident de mult uitat.

E amestec de smoală şi miros greu, culoare plumburie şi nimic încântător. E mizerabil cu urme de gumă, măturat de oameni incapabili să termine 12 clase şi scuipat de golani cu prea multă atitudine. E cel apreciat de şoferii vitezomani şi singura companie a tiriştilor în nopţile în care staţia răsună în întreaga cabină. Este cel pe care vrei să goneşti cu mine în noapte şi cel pe care doar farurile îl mai salută.

www.shortie-says.com

Deţin o armă nucleară

Tehnica oricărei bombe nucleare se desfăşoară astfel:

Se analizează ţinta, coordonatele exacte, traiectoria, riscul şi  ameninţarea la care este supusă. Apoi se declanşează lansarea. Simplu şi eficient explozia nucleară are atât efecte imediate cât şi întârziate, pe scurt, unda de şoc împreună cu radiaţia termică -în câteva secunde- şi căderile radioactive -pe parcursul anilor. Dezastrul şi efectul extraordinar al acesteia este evident şi cunoscut de majoritatea populaţiei de pe pământ. La fel cum poţi distruge cu o astfel de frumuseţe ştiinţifică o ţară întreagă, exact aceeaşi tehnică este folosită şi asupra oamenilor, în particular. Se analizează în mod subtil toate lucrurile enumerate mai sus, ba chiar mai mult...se pune accentul pe complexe şi se face abstracţie de coordonate. Noi nu suntem matematică, poate ştiinţă, dar nicidecum matematică.

Revenind asupra subiectului principal, ne ajutăm de secrete, puţine sentimente şi nu uităm niciodată de comportamentul inamicului, avantaj pe care bombele nu îl deţin. Greşim referindu-ne întotdeauna doar la ameninţările pe plan teritorial şi politic, omenirea a ajuns la stadiul unde se depăşeşte acest lucru. Se caută mai adânc în oameni şi în sufletele lor. Aceasta este de fapt adevărata catastrofă, distrugerea lucrurilor fără valoare materială. Vorbele pot avea efectul atomilor în fisiune, pot decalnşa o reacţie în lanţ neaşteptată. Totul este simplu şi calculat. Orice om poate distruge un altul, iar pe o scară mai mică oricine este capabil de a aduce în viaţa altuia o aşa zisă "bombă nucleară".

Desigur, în ambele cazuri prezentate, există riscul de a provoca un război pentru cei puternici, dornici de luptă şi răzbunare, aici pot da clasicul exemplu dintre Rusia şi U.S.A. Există însă şansa de a nimici total oponentul, prea afectat acesta se va retrage pentru a se recupera în linişte, de exemplu mica noastră Românie şi Franţa sau orice altă ţară deţinătoare de bombe nucleare.

Pământul ca şi oamenii mereu se va vindeca singur, dar efectele bombei nu vor dispărea niciodată, nu se vor uita, cum nici rănile sufletului nu se vor închide la fel.

În final pot spune doar BOOM !

Aveţi grijă la armele nucleare sau ar trebuii să zic oameni ? :))

Replica mea, întârziată...

Nu vreau să pleci ! Nu îţi permit ! Nu o să scapi de nimic dacă o să pleci în felul ăsta. O să iei toate amintirile cu tine în buzunare, iar ele o să te tragă la fund în zilele înnorate de la greutatea şi de la neglijenţa cu care le-ai ascuns. Odată ce deschizi uşa aia în faţa cuiva, nu o mai poţi niciodată închide la fel. Nu întelegi ?! "Fisura făcută din cauza impactului e permanentă" Uşa aia nu se va mai închide niciodată la fel.

Eşti un egoist luând tu toate deciziile, mai ales cele care mă implică şi pe mine. 

Alegi mereu calea simplă, ei bine, asta tocmai a dovedit cât de laş eşti, nu cât de înţelept. Te dai repede bătut şi baţi în retragere când crezi că e prea mult pentru tine. Asta nu te va ajuta niciodată în viaţă, o să te loveşti mereu de decizii şi dezamagiri mai mari decât asta, iar dacă cu această decizie nu vei fi împăcat, atunci în viitor ?... 

Nu lăsa să îţi scape persoanele care şti că ţin la tine, doar din frică. Bucura-te de lucrurile mărunte şi lasă ansamblul. Acum câţiva ani aveam o vorbă: "Trăieşte clipa !", tu ai cam uitat să faci asta. Mereu te uiţi prea în avans încât te împiedici de piatra din dreptul tău. Nu uita de prezent, poate n-ai crede dar e cel mai important ;). 

Mi-ai fost alături când am avut cea mai mare nevoie, mie de ce nu îmi dai şansa să îşi fiu şi eu alături ? De ce nu mă laşi să fiu acolo ? De ce te minţi singur zicând că aşa e mai bine ? Şti foarte bine ca nu e aşa ! Lasă-mă să îţi cunosc şi prezentul....nu mă lăsa în trecut, nu îmi place să trăiesc acolo. E trist...nu vreau să mă întrebe cineva dacă te cunosc, iar eu sa îi răspund că te cunoşteam, că te-am cuoscut cândva...

Îmi plăcea la nebunie că nu te ascundeai de mine şi că mă criticai mereu pe faţă cu cea mai mare seriozitate. Am impresia că m-ai cunoscut cel mai bine. Că îmi şti cu certitudine atât toate defectele cât şi calităţile. Niciodată nu ţi-am fost un mister. Ai fost singurul care a reuşit să mă aducă cât mai aproape de pământ, realistule ! Mă bucur totuşi că ai împărtăşit şi câteva momente "astrale" cu mine :)) Nu poţi zice că nu te-am învăţat nimic...

Te urăsc pentru că m-ai lăsat să te pierd....

Be safe, my friend.

One Tree Hill

Eu sunt, noi suntem...

Suntem singuri pe lumea asta -oricât de înconjuraţi de oameni vom fi- şi poate că şi pe cealaltă. Avem gândurile noastre pe care nu le împărtăşim niciodată complet nimănui, ci doar idei fărâmiţate. Nimeni nu merită atât de mult din noi încât să ii ne dezvăluim mintea noastră. Toţi o au pe a lor şi le ajunge. Fiecare este diferit prin ceva, şi este imposibil să găseşti în mintea fiecăruia lucrul acela care îl face diferit.
Misiune fără sfârşit. Acesta ar fi motivul pentru care nimeni nu se mai chinuie în ziua de azi să te cunoască cu adevărat. Te ia la general, te clasifică după anumiţi parametrii şi se mulţumeşte doar cu atât cât descoperă. Nu vrea să se chinuie căutând mai mult. Foarte rar vezi vreun suflet căutând. Acel suflet are visare şi adevăr în inimă, nu minciună şi realitate. Minciuna şi realiatatea îţi taie orice urmă de speranţă, iar fără speranţă nu vei găsi niciodată nimic. Devenim toţi nişte leneşi sincronizaţi să gândim şi să acţionăm la fel. Mai este câte unul care se găseşte să iasă din sincron, dar greu supravieţuieşte. De la primele mişcări greşite este mustrat de societate şi de aşa zisa "umanitate". Cei mai mulţi nu se riscă. Acel singur om a fost un adevărat erou curajos care în final, ca orice alt erou, moare singur şi chinuit de propriile fapte.

Eu sunt un căutător, sub acoperire, de vise pure. Nimeni nu ajunge uşor la mine, iar cei care ajung se alătură. Fără vis aş fi o fiinţă moartă şi un suflet pătat şi corupt. Nu înţeleg coruperea, de aceea nu am definit-o vreodată. Nu e treaba mea. Eu doar mă feresc de ea. Mă consider independentă de orice existenţă, cu o singură excepţie abstractă-Iubirea. Sunt legată de ea ca viaţa de inimă, inima de sânge, iar sângele de vene.

Sunt iubire înnăscută şi materializată, lumină galbenă, raze şi pământ ud, lalea neagră şi rară cu vis universal către destinul creat de Dumnezeu. Sunt ceva mai urât decât iubirea, iubirea e pură, eu ca om pe pământ sunt murdară şi închisă. Nu o să fiu niciodată impecabilă pentru că întotdeauna o jumătate din mine va fi om, aparţinând de pământ şi nu de cer, de maro şi nu de albastru.
Noi ne hrănim cu substanţe organice şi nu cu energie şi topping de fericire. Energia, noi, o pierdem şi o eliminăm din noi ca o substanţă dăunătoare organismului, iar fericirea o căutam peste tot. În vise, în nopţile târzii, în dimineţile înnorate, în soare, în zilele triste fără sens şi în autobuze. În pedala de acceleraţie şi în scrumul ţigării de lângă cafea, în poveşti şi romane neînţelese, în fiinţe cunoscute sau neîntâlnite vreodată.

Călătorie trecut-prezent-viitor

Călători care caută sa îşi schimbe traiectoria vieţii urcă şi coboară, din autobuzul personal al viitorului destin, în valuri dezordonate şi gălăgioase. Excursia tinde spre infinit şi nicăieri. Eu oare unde voi coborâ ? Drumul este relativ drept, cu mici viraje la stânga şi la dreapta. Viteza e constantă, iar un zgomot surd din fundul autovehicului înfundă vocile călătorilor transformându-le în şuşoteli, totul auzindu-se  la unison.
 Un străin cu o destinaţie fixată poartă cu el o cutie cu mici aerisiri, asupra căreia îşi aruncă regulat privirea. Îi pot simţi prezenţa micuţului animal, care speriat de zgomot stă ascuns în mica cutie. Nimeni altcineva nu observă acest detaliu. Toţi au propria lor ţintă, iar ora târzie îi îndrumă către somn. La fiecare staţie tot câte un suflet coboară şi se lasă pierdut, puţin dezorientat, de prezentul în care a ajuns. Eu tot nu ştiu unde ar trebui să ajung... 

Am coborât. Aerul e greu de inspirat din cauza gazelor care ies val vârtej din ţevile de eşapament ale masinilor grăbite de pe şoseaua înegrită. Călătoria mea devine palpitantă pe măsură ce păşesc. E pustiu iar becurile dispuse la distanţe egale îmi dezvăluie asfaltul puţin ud de la ploaia de azi dupămasă. Pomii creează umbre mari printre petele de lumină de pe trotuar. O maşină gălăgioasă şi veche, tipic oamenilor nechibzuiţi, este accelerată cu multă sete pe drumul îngust al unei străzi din liniştitul cartier.

Cuprinsă de farmecul serii răcoroase, dar plăcute -ca la începutul unei veri- refuz să mă concentrez pe locul unde mă aflu sau încotro mă îndrept. Picioarele mele păşesc însă sigur şi apăsat de parcă ar cunoaşte din totdeauna drumul. Mă las purtată, fără griji şi fără vre-un scop anume, spre o destinaţie aparent cunoscută de subconştientul meu. Dintr-o dată ridic capul şi descopăr că am ajuns în faţa unei uşi de bloc. Privesc mai atent, iar memoria îmi revine fugitiv de parcă până atunci am fost oarbă. Deschid uşa, intru în propria-mi casă, iar în drum spre cameră realizez cât de mult i-am dus dorul patului meu, moale, mereu învăluit de întuneric purpuriu şi vise copilăreşti. 

Scenă needitată

Părul mătăsos, care se scurge în valuri unduioase pe cearceaful şifonat de prea multă iubire, pielea fină, albicioasă, dornică de atingeri lente, iar ochii lucioşi admirând propria formă de perfecţiune completă stau împietriţi de speranţă vie. El se joacă cu degetele în palma ei continuând o mică călătorie de-a lungul spatelui firav, trasându-i linia corpului. Buzele moi şi pline se ating discret făcând un gest dulce şi jucăuş. E de-a dreptul angelic cum stau întinşi, inapţi de a gândi ceva, orice şoaptă cutremurându-i, simţind cum ameţesc. Cum să uiţi să respiri ?!
Închizând ochii, somnul, din cauza stării de bine, îşi face loc  între ei şi îi desparte pentru o clipă scufundându-se amândoi în vise şi miros de iasomnie. Ea se trezeşte şi îşi priveşte iubirea cum visează lângă ea. E prea frumos ca să îl trezească. Se ridică din pat în tricoul negru şi larg, iar cu mişcări neîndemânatice ajunge în bucătărie. El, somnoros, se trezeşte, iar negăsind-o lângă el, se ridică, puţin speriat, cautând-o buimac. Zâmbind îşi descoperă îngerul lui muritor cum îl aşteaptă în bucătărie cu cănile de cafea aburite.

Daydream nation

Be aware...

Be aware of that 

Be aware of this

One soul satisfies all your needs

Be aware of friends 

Be aware of peace

Don't get too close to your enemies

Be aware of love 

Be aware of hate

Don't you ever lose your faith

Be aware of changes

Be aware of lies

Never have to say goodbyes

Be aware of memories 

Be aware of life

See the beauties and not the knife

Be aware of freedom

Be aware of time

Just stay with me for a little while

Pânza văduvei

Mă simt ca în pânza de păianjen a Cellei Serghi, însă această pânză de păianjen nu este creată de societate şi viaţa ci de iubire. Oricât de mult m-as zbate să scap, nu voi reuşi niciodată. Mă foiesc de pe o parte pe alta iar când mă dezlipesc de amintirile din partea dreaptă, mă năruie cele din stânga. Uneori simt speranţa densă a evadării în jurul meu ca o aură protectoare care mă ajută să păşesc înainte, dar aceasta este nepermanentă, ca un tatuaj făcut la mare cu hena, care dupa 2 duşuri s-a şters complet de pe pielea puţin arsă de prea mult soare. Ca şi antidepresivele, nici loţiunile speciale de după plajă nu ajută prea mult, ci doar pe moment. Iaurtul este însă cel mai bun calmat, echivalentul râsul -în cazul depresiei- dar totul este până la urmă instabil. Imediat ce cineva te atinge în locul ars, durerea îşi reia iar poziţia de control a simţurilor tale. Nimic nu poate opri asta şi cu toate că pielea cu timpul se vindecă, mereu va fi acel loc ars un loc mai sensibil, ca un arc slab care după ce îl întinzi puţin nu îşi mai poate reveni niciodată complet la forma iniţială, oricât de mult ai încerca şi ţi-ai dori. 

Asta face parte din viaţă, ea te schimbă. Orice pânză de care te vei agaţa nu te va lasa să scapi fără nicio zgârietură. Orice văduvă neagră are trucurile ei. Mai întâi îţi întinde capcana, apoi după ce te-a prins bine, te înfăşoară cu multă îndemânare într-un înveliş de mătase călduros şi în aparenţă, chiar primitor. Odată ce aceasta s-a asigurat că nu mai ai cale de scăpare procesul de hrănire devine ireversibil. Se hrăneşte din tine până când rămâi doar un schelet din oase şi  puţină piele, o fosilă, de care se va descotorosi repede pentru a servi următorul deliciu. Toţi se luptă, dar puţini supravieţuiesc întradevăr acestui măcel sentimental şi perfect uman.
Unii din cei care scapă cu răni prea grave şi chinuitoare, din cauza pesimisnului că nu vor reuşi niciodată să se videce complet, se întorc către pânză, în esenţă, întunecată şi sumbră lăsându-se în mâinile morţii fără a mai încerca să se salveze, fără a mai cere vre-un  ajutor. Aceia rămân victimele eterne ale văduvei negre.

www.grouchyoldcripple.com

Prima zi din anul acesta împreuna cu el

Îşi face prezenţa simţită pe pleoapele mele sărutându-le gingaş cu multă căldură. Ripostez involuntar la această plăcere, încercând să îmi revin la strea mea iniţială, însă el nu mă lasă. Se ţine de mine şi începe să îmi năruie orice vis urât construit de propria mea imaginaţie. Îmi dă curaj să aspir spre perfecţiune. El mereu face lucrurile să pară mai frumoase. Parcă le redefineşte. Mă învaţă să văd că lumea nu este chiar aşa de urâtă cum mi-o închipiu eu în spatele ochilor. Sunt încă tristă dar zâmbesc, el îmi şopteşte că trebuie să zâmbesc pentru că viaţa nu trebuie irosită. Îmi aminteşte de un citat foarte cunoscut- "o zi fără râs este o zi pierdută" Charlie Chaplin- care ştie că îmi va provoca un mic chicot.

Acum nu îl mai oberv doar pe el, ci şi toată viaţa care îl înconjoară. 

Trotuarul se încălzeşte iar puţinii copaci care au mai spuravieţuit oraşului aglomerat ne trezesc din hibernare cu mirosul lor înfloritor. Corpul meu nu mă lasă să mă apropii de frumuseţea vie, încercând să mă facă să o urăsc. Inspir polenul florilor de primăvară iar corpul se revoltă. Nările se înfundă iar eu mă străduiesc din greu să nu mă înec. Pastilele s-au plictisit să mă mai ajute şi pot spune că sentimentul este reciproc. 

El mă face să îmi întorc capul din cauza ruşinii care mă cuprinde când se uită în felul acesta la mine. Aşa observ că au apărut păpădiile. Marginea stricată a trotuarului unei străzi de cartier nepopulată, lasă loc naturii să învie. Prin crăpăturile acestuia, păpădii înghesuite încearcă să te facă martor asupra existenţei lor. Vrăbiuţele se înghesuie la firmiturile de pâine aruncate de un copil în joacă a cărui bunică îşi urmăreşte nepotul fericit de pe o bancă din apropierea acestuia. Totul se schimbă. 

El a prins forţă şi mă cuprinde, iar vântul a fost îmblânzit de afecţiune. Umbrele îşi pierd valoarea iar lumea zâmbeşte când ne vede împreună pe stradă. Pielea aşteaptă nerăbdătoare să iasă de sub hainele groase croşetate şi să fie mângâiată de atingerea lui delicată şi mereu caldă. 

Cerul şi-a căpătat adevărata lui culoare iar eu speranţa. Devin energică şi jucăuşă ca o rândunică printre crengile nou împodobite cu petale colorate ale copacilor. Îmi descopăr sufletul de greutăţi negre, având impresia că strălucesc şi reflect o lumină orbitoare şi de-a dreptul optimistă. Mă simt iar în viaţă fără a-i da importanţă aerului greu care mă înconjoară.

În casă geamurile sunt larg deschise dându-mi voie să miros puritatea rufelor proaspăt spălate. 

El, fără a-mi pierde urma, mă curăţă. Îmi curăţă sufletul, mintea, suferinţa, corpul, ba chiar şi răzbunarea. Acest personaj de care mereu voi fi îndrăgostită şi care mereu va străluci asupra vieţii mele este soarele.

Natură

Imaginaţi-vă urmatoarele lucruri: Arbori, pini, răşină, ninsoare, aer rece, primăvară, aburi de vin şi scoţişoară. Acum rămâneţi la această imagine şi dezvoltaţi-o.

Arbori aşezaţi la distanţe egale ca nişte soldaţi în trupă mă înfioară cu poziţia lor dreaptă şi neclintită. Respir adânc şi le simt prezenţa. Pinii vii dau tabloului o aură de basm. Aerul rece transportă un miros natural de răşină. Ninsoarea măruntă se strecoară printre copaci, pierdută prin primavara nerăbdătoare, uitându-şi drumul de întoarcere spre anotimpul ei. Un pahar de vin fiert, din care aburi cu miros de scorţişoară îmbie atmosfera, te face să zâmbeşti.

Creste încă pline de zăpadă şi copaci goi. Un pastel în trei culori. Maro, gri şi verde cu care simt ca nu mă asortez. Cerul s-a decolorat într-o nuanţă de plumb, dându-mi un sentiment de zi mohorâtă. Brazii sunt singurii care mai păstrează viaţa naturii. Muzicalitatea pădurii este una veselă, de primăvară. Vântul şuieră deasupa râului, păsările se ascund de ochii noştrii, însă ciripitul lor umple liniştea, iar foşnetul frunzelor cărămizii demască locuitorii acelui tărâm, departe de noi.

Desprindere umană

Acel tremurat, trepidat, necontrolat, mă zdrobeşte, usucă, deprimă într-un mod dezamagitor, dezgustator, deranjant de profund. Cum îl opresc, controlez, îl scot afară din mine ? Antidotul e cumva serul prezenţei tale ? Mereu există altă cale, alt drum, altcineva, altceva care te vindecă. Caută grăbit, însetat, dornic, plin de speranţă pe ritmurile sacadate ale unei muzici alerte. Tu judeci greşit şi nu vreau, nu concep, nu pot să gândesc în felul tău aiurea.

Iubire pur nevinovată

Mirosul pielii, gustul buzelor, respiraţia caldă, bătălie puternice ale inimii, instinctul de a nu gândi, emoţiile necontrolate, sentimentele, care se intensificau odată cu închiderea ochilor - iubire ! Am pierdut asta. Totul m-a părăsit, până şi puritatea vieţii mele. 

Am ajuns să consider că lumea este mizerabilă, când de fapt doar viaţa mea este. Nu ar trebui să dau vina pe lume când eu sunt singura vinovată. 

E împuţită, lipsită de orice strop de puritate. Şi toate astea doar din cauza ta ! Fără tine devin o persoană  bună de nimic, doar mizerie, praf şi scrum de la ţigarea pe care ai fumat-o ieri.

Fără sentimente, fără trăiri, nu mai simt nimic şi rămân doar cu o stare de sinucidere interioară...de a-mi distruge sufletul.

Ce-i dacă nu vreau să mai ies din asta ? Ce-i dacă îmi e bine aşa plină de mizerie? M-am obişnuit şi accept starea. Lăsaţi-mă în pântecele suferinţei mele eterne !

15.03.2013

Durere interioara

Lacrimile calde şi sărate, ca spuma mării, mi se revarsă în sânge provocând-mi durere. Inima se îneacă şi nu mai ştie să bată. Se opreşte, îsi schimbă ritmul iubirii în amintiri. Sunt un joc nebun de contradicţii. Plăcerea e ură curată, zâmbetul involuntar a rămas prins în trecut, iar râsul viu al fiinţei mele este trecător la fel ca o ploaie de vară. Sentimentele mă spală şi rămân goală sub cearceaful amintirilor.

19.02.2013

Moarte naturală

Soarele mă atinge iar eu mă înalţ deasupra lui cu graţie şi cu ideea creaţiei ideale în mijlocul stomacului meu, arzând ca un asteroid care a intrat în atmosferă. Închid ochii şi îmi dau drumul eliberând greutatea asteroidului către infinit. Odată liberă simt forţa gravitaţiei cum mă împinge inertic spre unde mi-e locul, acolo jos. Vântul îmi taie pielea trecând în şoapte reci pe lângă mine. Ochii mă ustură de mizeria ce se află sub mine. Impactul îmi anesteziază corpul iar asfaltul îmi murdăreşte sufletul de scrum. A putrezit totul aici jos cât timp eu împărţeam patul cu norii. Voi putrezii şi eu odată cu acest loc însă asfaltul nu îi va da voie pământului să mă înghită şi să mă lase să mă dezintegrez sub liniştea lui. Sufletul reuşeşte să evadeze trezit de ultima scânteie a inimii. Cu greu se strecoară printre rămăşiţele vieţii zburând ameţit către cer. Razele îl preiau curaţândul cu lumina lor caldă. Îl aduc mai aproape de soare lasândul să se topeasca înauntru lui. Cu zîmbetul regasirii mă priveşte de sus urmărindu-mi procesul morţii.

http://photos8.org

Lumea mea

Visurile sunt minunate, visurile îţi conturează sufletul. Acele visuri când stai în ploaia caldă de vară cu ochii deschiţi şi te gândeşti la cum vei fi cândva.
Când îţi visezi propria poveste de dragoste nemuritoare, când zici ca lumea e mai bună decât arată, când iubeşti universul şi partea vie din tine. Inspiri mirosul ploii şi al prafului de pe şosea şi aştepţi ca un mic tremurat să te cuprindă. Te simţi fericit, singur, alături de picături. Ai impresia că  doar ele te-ar putea înţelege în acest moment. Eşti viu ! Da, acum ţi-ai dat seama, iar nevoile tale omeneşti de caldură te cheamă în casă. Ud de ploaie dar uscat de regăsire alergi spre camera ta. Zâmbeşti şi nu ştii de ce. Ţi-e greu să vorbeşti, gândurile tale plutesc pe un râu cristalin fără vreo traiectorie. Irealitatea te-a cuprins şi îţi place. E perfect aşa. Ai putea petrece o viaţă de ţestoasă în acest colţişor al minţii tale. E în siguranţă aici, nimeni nu poate ajunge la tine...dar din păcate nici tu nu mai poţi ajunge la ei. Nu mai înţelegi oamenii. Nu şti de ce ei nu pot vedea ce vezi tu. De ce nu pot fi fericiţi fără vre-un motiv ? Nu ne-ar fi tuturor mai bine aşa ?! Toţi am fost corupţi...întrebarea este de cine ? Sunt rare momentele de visare, la unii au dispărut de tot. Coruperea se dovedeşte a fi mare.

Hai să salvăm lumea de corupere şi să îi lăsăm să viseze. Să viseze cu ochii deschişi conştienţi de ceea ce sunt şi de ceea ce reprezintă viaţa. Hai să rămânem în această lume. Întoarcerea la "realitate" este tristă. Nu vreau să plec de aici. Nimeni nu ştie cum arată de fapt realitatea. Fiecare are propria lui formă de realitate. De mici realitatea ne este arătată de ceilalţi în diferite feluri, dar cine a conceput-o ? de ce trebuie mereu să existe un rău şi un bine ? Visarea e binele...răul de ce mai există ? Visarea este o stare de agregare la fel ca iubirea, e o materie nedefinită. De ce trebuie mereu să ne trezim ?

Trezirea e mai mereu  tristă, doar atunci cand realitatea şi visarea se îmbrăţişează într-o formă unică se poate construi o viaţă fericită. Atunci rămâi cu ea şi crezi cu adevarat în fericire...ai ajuns în momentul unde îmbini visarea cu realitatea. Idealul. Acest ideal nu durează mult, mereu se sfârşeşte iar visarea şi realitatea o iau din nou pe doua drumuri diferite, bifurcate de soartă şi destin. Pe drumul principal întâmpini o placuţă pe care scrie mare " REALITATEA, Bine aţi venit". Imediat după ce treci de acea intersecţie şi intri pe teritorul trist, perioada în care cele doua dumuri erau unul şi acelaş îţi revine în minte sub forma unei amintiri neclare pentru care eşti recunoscător ca o ai. Cu timpul uiţi tot mai mult din acea amintire, iar la un moment dat aceasta va fi înlocuită cu alta, dacă eşti norocos. Dacă îţi mai regăseşti drumul spre visare. Dacă mai şti definiţia ei. Eu am încercat sa o traduc, în felul meu, în randurile de mai sus...voi ? Mai cunoaşteţi sentimentul acela ? Dacă nu, v-as putea face eu cunoştinţa cu lumea visării. O stăpânesc destul de bine, va promit  că o să fie mai frumoasă decât realitatea pe care o cunoaşteţi de atâta amar de timp.

Mai exista însă, încă un tip de visare, cea nocturnă, incontrolabilă. Aceste vise sunt neprevăzute. Subconştientul tău deţine controlul asupra lor iar el doar rar te lasă să îţi influenţezi acele 2 până la 3 secunde de lume ireală. Îi place să devină stăpânul somnului tău, asta îl face important, iar tu devi uneori chiar victima lui nevinovată. Noaptea poate deveni periculoasă şi sub plapuma ta. Aveţi grijă de vise !

Eu cu mine

Luptă !
Cu cine? Pentru ce ?
Luptă !
Nu am armă nu ştiu să mă apăr...
Luptă !
E atât de simplu să zici !
Luptă !
E atât de greu...plumbul sufletului mă trage către pământ.
Luptă !
Încerc, mă ajuţi ?
Luptă singură !
Sunt o frunză uscată în bătaia vâtului. Nu mă descurc singură. Nu ştiu cum să mă ridic...
LUPTĂ !

www.favim.com

În aşteptarea răsăritului

Deschide uşor ochii fără a se mişca din patul moale al nopţii şi se uită puţin nedumerită la persoana din faţa ei care îi şopteşte ceva ce nu ar fi vrut să audă la ora asta a dimineţii. Îl urmăreşte cu privirea, plecând, pasii fiind tăcuti. Vocea lui moale i-a rămas însă pe marginea urechii repedându-i ca într-un ecou delicat: "Ridică-te, frumoaso şi vino cu mine...ai să vezi...". Ea se ridică, încet, îşi ia un halat alb şi se pierde în răcoarea zăpezii de afară căutându-l. Totul era calm şi linistit, iar nerăbdarea lui trepida prin aerul gros. Îi simţea tensiunea cu care o ţinea în braţe în dimineaţa aceea, dar nu ştia ce farmec l-ar aduce pe el în starea asta. Mintea ei era încă somnoroasa şi plină de praf de stele încât renunţă la lupta cu curiozitatea ei şi decide să aştepte cu el, în tăcere, şi să îi facă plăcerea nelămurită de a sta în zăpadă privind spre orizont. Acolo unde zăpada groasă se pierdea în culoarea închisă a cerului. El aştepta lumina. Aştepta momentul când soarele orbitor si-ar dezvăluii razele nedefinite şi l-ar atinge transformându-i sufletul în milioanele de fluturi coloraţi ai răsăritului.

Uşa din faţa sufletului

Sufletul şi inima se ascund după o uşă bine fortificată din titan cu gravură neagră, antică şi miez de lemn de stejar. E puternică, greu de deschis, închisă pentru vizitatori sau turişti. Cheie nu are, nici mâner şi nici ială, ea se deschide după pofta inimii…Până acum ceva timp nimeni nu ajunsese la ea, toţi se pierdeau prin tunelul rătăcirii, cedau în faţa fricii sau al curajului. Ca în orice basm un sigur războinic a fost cheia uşii. S-a deschis, încet cu blândeţe, fără să scârţâie, unsă de fericire şi de amintirile viitorului. A rămas deschisă o vreme, când soarele lumina încaperea de după uşă şi topea ciocolata. Tradafiri roşii îi acopereau rama cu grija ascunzând marginile ascuţite. Rădăcinile florilor de colţ luaseră locul pragului ca într-un vis de prinţesă. Stralucea la scântei de iubire şi devenea tot mai vulnerabilă. Acea masivă uşă părea acum doar o portiţă de lemn peste care poţi cu uşurinţă sării. Nu mai putea să se închidă, dar nici nu mai vroia.

Acest basm însă nu se termină fericit căci războinuicul într-o buna zi a trântit uşa absent în urma lui fără pic de regret. Sătul, îşi puse armura şi pleacă cu paşi repezi fără să se mai uite cu colţul ochiului înapoi. Acum uşa este crapată, stricată, nu se mai poate închide dar nici deschisă nu mai vrea să stea. Fisura făcută din cauza impactului e permanentă fără şanse de a mai ajunge iar la perfecţiune. Asteptarea unui lăcătuş este rece şi agonisitoare. Inima şi sufletul sunt acum neprotejate având înfăţişarea scoicilor care se zdobesc sub talpa călătorului.