Visarea dimineţii

- Hai, trebuie să te trezeşti !

- Nu, e prea bine aici ...hai şi tu lângă mine ! Mă prinde de mână şi mă trage în pat. Uitându-mă la el , zâmbesc la cât de divin şi frumos este îngerul somnoros din patul meu. Ador vocea lui dimineaţa.

- Ce-i ?! De ce te uiţi aşa la mine ? Închide ochii.

- Într-o jumătate de ora trebuie să fi la şedinţa aia.

- Îmi pregateşti nişte cereale cu lapte ?

- Da, până atunci intra la duş, deja am pornit apa.

- Aşa cum îmi place mie ?

- Da.

Cu greu se prelinge de-a lungul patului şi într-un final îl vad în picioare îndreptându-se spre baie. Cerealele şi laptele stăteau pe masa mică din înghesuita bucătărie gata să fie halite. Iese de la baie mult mai treaz, chiar puţin grăbit.

Stăteam sprijinită de bufet cu o cană mare de ceai verde în mână şi îl savuram  în timp ce îl privream cum se repede asupra castronului. Mananca repede, îsi pune castronul în chiuvetă, îşi ia geaca, iar înainte de a ieşi pe uşa nu uită să îmi şteargă buzele cu un sărut grăbit.

www.pinterest.com

Mirosul somnului

Sunt în starea de somnolenţă, starea aceea foarte cunoscută de corpul şi mintea mea. Cunoscută din cauza abuzului. Abuzez de simptom, camera mea înecându-se în mirosul somnului. Acesta este profund, persistent, inedit, nedefinit, fără vreo sursă reală. Mă simt completă, şi mă las absorbită de moment. Somnoroasă, ca o pisica alintată de vise şi căldură - căldura mă înmoaie - mă face sa intru în lumea unei stări pe care o primesc rar, foarte rar, de obicei doar iarna.

Cearceafurile acumulează mirosul şi îmi droghează întreaga cameră, e molipsitor.

Dacă profiţi de acest simptom te afunzi în depresie. Dacă e prea mult e devastator, dacă e puţin eşti nemulţumit, dezamăgit şi tânjeşti dupa mai mult. Mereu vrei mai mult. Dacă starea te împânzeşte fără să îţi mai dea drumul devi vulnerabil. Complet este când obţii doza perfectă de viaţă şi visare în tine.

Nu simt nevoia de aer însă plămânii mă imploră...Nu vreau să fiu dependentă de aer, îmi ajunge doar existenţa acestei stări în mine. Îmi spune că ea este tot ce am nevoie pentru a supravieţuii vieţii. Este foarte sigură şi confientă încât încep să îi dau dreptate şi să mă alătur ei. Resping aerul din jurul meu şi închid ochii. Mă las pradă ei, amorţind. În schimb corpul mă sfidează iar aerul îmi intră şuierând prin nări măridu-mi cutia toracică. Corpul mi-a declarat război !

www.weheartit.com

Puterea sentimentului

Primesc un impuls puternic în întregul corp ca o grenadă care spulberă totul in faţa ei, împrăstiind resturile în jur. Inima îmi tresare, respiraţia devine sacadată şi o uşoară ameţeală mă cuprinde intrând într-o stare de leşin. Genunchii dau semne de slabiciune afectaţi de forţa pulsaţiei. Şocul electric tocmai experimentat îmi face cunoştinţă cu dorinţa predării, greşeala, vinovăţia şi regretul. Acestea, odată cu trecerea secundelor, dispar. Rămaşiţele energiei vibrante nu vor însă să mă elibereze, mă urmaresc. Prezenţa acestora mă agită cu toate că în jurul lor mă simt protejată. Devin confuză, uit de viaţă şi existenţă, levitând atinsă de energie. Convinsă ca existenţa mea umană nu mai contează nici cât un fulg de zăpadă, printre miile care se cern deasupra oraşului, încerc să mă relaxez. Încercarea de a-mi reveni la normal este în zadar, însă cu timpul totul se dizolvă în aer.

Sentimentul se repetă, de data asta încercând să mă controlez, rămân pe propriile picioare. Radiez din cauza fluxului şi încep să tremur amintindu-mi de prima atingere. Sunt încă vulnerabilă şi sensibilă atingerii. Cei din jurul meu nu prea înţeleg ce se petrece cu mine, nici eu nu sunt prea sigură ce se întâmplă, însă accept. Accept tensiunea momentului şi încep să mă obişnuiesc cu bătăile grăbite ale inimii. Simt un dezechilibru care mă ameţeşte devenind aproape inconştientă de lumea din jurul meu. Nu mă pot concentra în a face nimic, sunt împietrită. Mintea mă trădează şi îmi trezeşte amintiri ascunse, pe care le păstrez într-o cetate bine fortificată. Amintirile îmi spun cât de naivă am fost să cred că felul cum simţeam era corect şi tot ceea ce vroiam. Sunt absorbită de moment având impresia că toţi mă trădează- corpul, mintea, sufletul şi universul.

Omul maidanez

Fiecare dintre noi a văzut, măcar o data, un câine maidanez care trăieşte din mila oamenilor şi hoinăreşte de unul singur pe străzile oraşelor. Acel câine este murdar nu doar de noroiul străzilor ci şi de viaţă, blana lui nu ne arată doar ca nu este  un câine de rasă, ci ne arată şi jurnalul vieţii lui. Nu are prieteni, de fiecare dată când a avut i-a rănit. A încercat să îşi facă prieteni şi să îi păstreze, dar obsesia îl îndeamnă să se înhaite cu oricine, rănindu-se pe el şi rănindu-şi chiar şi proprii prieteni. Ce obsesie ? Obsesia  supravieţuirii, obsesia pentru mai bine. Acel "mai bine "despre care toată lumea vorbeşte dar nimeni nu ştie ce înseamnă cu adevărat.

Câinele se înhaită în speranţa că va câstiga ceva şi îl va găsi pe acel "mai bine". Orbit de obsesie, năucit de viaţa lui, se zbate neîncetat, fără a vedea vreo scăpare din acest coşmar. Într-un final, neputinciosul  îşi acceptă soarta.Cu toţii ştim că varianta cea mai uşoară ar fi fost să nu fi existat, dar noi nu putem face nimic în legatură cu asta.

Există oameni la fel ca şi acest câine, singura diferenţă este că un câine nu poate gândi pentru el, tot ce ştie să facă este să acţioneze , dar un om ce scuză are ? De ce vor oamenii să strice ceea ce au ? Ei îşi pot schimba soarta, îşi pot schimba viitorul. De ce nu vor să se schimbe şi sa se îndrepte către mai bine ? De ce îşi acceptă soarta mizerabilă ? Pentru acesti oameni eu nu am compasiune. 

Guitavares | www.flickr.com

Încoronaţii anotimpului

Îl simt cum a intrat în mine şi îmi apăsa plămânii. Da, e frigul împreuna cu regina lui, ceaţa ! Încep sa  simt durerea care mi-o provoacă de-a lungul traheei. Ceaţa înabuşitoare înghite acoperişurile caselor, transformând culoarea dulce a cerului întru-un gri albicios si dens. Soarele şi-a pierdut razele şi se înfăţişează ca o minge plutitoare printre fiinţa fantomatică ,care parcă a prins viaţa şi suflet, aşteptând momentul perfect sa ne înghită şi pe noi şi sa ne ia suflul. Pomii sunt îngheţaţi sub existenţa acesteia. Frunzele au tremurat de frică până au căzut, puţine sunt curajoasele care au rămas prinse de crengile atârnate ale pomilor, închinându-se cu toţii în fata regalităţii cenuşii. Porumbeii sunt doar nişte umbre amestecate care se confundă cu cerul şi cu pătura înfricoşătoare care îl acoperă. Toţi se predau în fata lor. Singurele care nu încetează să lupte sunt sobele de teracotă din casele oamenilor care emană căldura fericirii noastre pe timp de iarnă.

http://nature.desktopnexus.com/wallpaper/491722/

Iubirea?!

Ce e iubirea ?! Nu ştiu sa ţi-o definesc, dar ştiu că îţi poate oferii atât fericire cât şi durere. Te poate ridica în al 9-lea cer dar la fel de bine te poate zdrobii de pământ ca pe un gândac de bucătărie. Nu are margini. Nu o poţi atinge dar o poţi simţi. E năucitoare , ca un uragan care nu poate fi oprit. Schimbă tot în calea ei şi nu poţi controla nimic. Te mângâie, apoi te izbeşte de stâncile despărţirii până îţi pierzi conştiinţa. Şi tu ce faci în schimb ?! Te întorci la ea îngenunchind…În final te chinuie, dar şti ca merită sacrificiul. Merită pentru momentele frumoase pe care ţi le oferă de-a lungul vieţii.