Omul maidanez

Fiecare dintre noi a văzut, măcar o data, un câine maidanez care trăieşte din mila oamenilor şi hoinăreşte de unul singur pe străzile oraşelor. Acel câine este murdar nu doar de noroiul străzilor ci şi de viaţă, blana lui nu ne arată doar ca nu este  un câine de rasă, ci ne arată şi jurnalul vieţii lui. Nu are prieteni, de fiecare dată când a avut i-a rănit. A încercat să îşi facă prieteni şi să îi păstreze, dar obsesia îl îndeamnă să se înhaite cu oricine, rănindu-se pe el şi rănindu-şi chiar şi proprii prieteni. Ce obsesie ? Obsesia  supravieţuirii, obsesia pentru mai bine. Acel "mai bine "despre care toată lumea vorbeşte dar nimeni nu ştie ce înseamnă cu adevărat.

Câinele se înhaită în speranţa că va câstiga ceva şi îl va găsi pe acel "mai bine". Orbit de obsesie, năucit de viaţa lui, se zbate neîncetat, fără a vedea vreo scăpare din acest coşmar. Într-un final, neputinciosul  îşi acceptă soarta.Cu toţii ştim că varianta cea mai uşoară ar fi fost să nu fi existat, dar noi nu putem face nimic în legatură cu asta.

Există oameni la fel ca şi acest câine, singura diferenţă este că un câine nu poate gândi pentru el, tot ce ştie să facă este să acţioneze , dar un om ce scuză are ? De ce vor oamenii să strice ceea ce au ? Ei îşi pot schimba soarta, îşi pot schimba viitorul. De ce nu vor să se schimbe şi sa se îndrepte către mai bine ? De ce îşi acceptă soarta mizerabilă ? Pentru acesti oameni eu nu am compasiune. 

Guitavares | www.flickr.com

Încoronaţii anotimpului

Îl simt cum a intrat în mine şi îmi apăsa plămânii. Da, e frigul împreuna cu regina lui, ceaţa ! Încep sa  simt durerea care mi-o provoacă de-a lungul traheei. Ceaţa înabuşitoare înghite acoperişurile caselor, transformând culoarea dulce a cerului întru-un gri albicios si dens. Soarele şi-a pierdut razele şi se înfăţişează ca o minge plutitoare printre fiinţa fantomatică ,care parcă a prins viaţa şi suflet, aşteptând momentul perfect sa ne înghită şi pe noi şi sa ne ia suflul. Pomii sunt îngheţaţi sub existenţa acesteia. Frunzele au tremurat de frică până au căzut, puţine sunt curajoasele care au rămas prinse de crengile atârnate ale pomilor, închinându-se cu toţii în fata regalităţii cenuşii. Porumbeii sunt doar nişte umbre amestecate care se confundă cu cerul şi cu pătura înfricoşătoare care îl acoperă. Toţi se predau în fata lor. Singurele care nu încetează să lupte sunt sobele de teracotă din casele oamenilor care emană căldura fericirii noastre pe timp de iarnă.

http://nature.desktopnexus.com/wallpaper/491722/

Iubirea?!

Ce e iubirea ?! Nu ştiu sa ţi-o definesc, dar ştiu că îţi poate oferii atât fericire cât şi durere. Te poate ridica în al 9-lea cer dar la fel de bine te poate zdrobii de pământ ca pe un gândac de bucătărie. Nu are margini. Nu o poţi atinge dar o poţi simţi. E năucitoare , ca un uragan care nu poate fi oprit. Schimbă tot în calea ei şi nu poţi controla nimic. Te mângâie, apoi te izbeşte de stâncile despărţirii până îţi pierzi conştiinţa. Şi tu ce faci în schimb ?! Te întorci la ea îngenunchind…În final te chinuie, dar şti ca merită sacrificiul. Merită pentru momentele frumoase pe care ţi le oferă de-a lungul vieţii.