O frântură de basm in mijlocul orasului (modern)

Garduri neîntreţinute, pereţi decojiţi şi ruginii. Turnuri de castel şi model gothic. Pereţi groşi antifonaţi, tablouri nepreţuite, a căror rame adună praful anilor, care îşi lasă amprentele pretutindeni, tapete pictate manual, ţiglă scorojită şi spartă. Picaturile de ploaie se scurg de-a lungul zidurilor şi le pătează cu cerneală neagră. Parcă întreaga clădire plânge...Micul castel ascuns printre zecile de vile nou construite păstrează o aură tristă, de prinţ. Oamenii presupuneau că monumentul arhitectural ar fii găzduit vre-un suflet neînteles. Luminile economice, rar aprinse, înştiinţau viaţa singuraticului. Un prinţ părăsit. Singur, bântuie coridoarele casei lui în căutare de iubire, de Ileana Cosânzeana, de fata Împărtului Roş, sau mai bine în căutarea unei speranţe. Pustiit de viaţă şi uitat de oameni. Ascuns sub aripile propriei sale moşteniri de sânge regal - singura lui legătură care i-ar putea da cândva importanţă, singura lui formă de demintate. Vinul roşu îi circulă prin vene mai repede ca sângele şi îl ameţeşte mergând ca un cal împiedicat. Se uită de pe balconul care stă să cadă, la maşini cum îl ocolesc accelerând în noaptea pustie. Trage cu dor din ţigare şi rămâne cu gândul undeva în trecut. La un bal cu rochii lungi şi voluminoase pe culorile curcubeului, accesorizate după gust cu fel şi fel de bijuterii de antichitate. Platouri cu mâncare fanţuzească şi scaune tapiţate în catifea roşie. Duce şi ducese, conţi şi nobilităţi. Dansuri pe muzica instrumentelor cu corzi şi conversaţii politicoase, simandicoase. Coridoarele slab iluminate de lămpile cu ulei şi uşile masive gravate simbolic. Evantaie şi eticheta. Se vedea pe el alergând printre rochiile umflate, un puşti de doar 7 ani căruia îi ardea doar de posnăi şi giumbuşlucuri, care de fiecare data când greşea se prindea de rochia mamei, singura de altfel, care mereu îi lua apărarea în faţa tatălui său. Un rege serios, aprig dar cu o inimă mare şi cu multă putere de iertare. El nu devenise nimic ca tatăl său. Iar cum vinovatul nu îşi asumă niciodată vina, îşi spunea ca poporul nu l-a lăsat, că ei au tras zăvorul uşii lui şi l-au închis înauntrul acestei viitoare ruine. Acum, nimeni nu îl vedea stând pe balcon. Stingând ţigarea pe marginea balconului din piatră rămăsese cuprins doar de un singur gând. Gândul că nu mai are nimic altceva decât timp, răbdare, în aşteptarea unei schimbări.

În farmecul scenei

Simţi podeaua neagră ca de smoală sub picioare, fiecare pas ţi-l auzi amplificat şi singur. Oricâta lume s-ar afla în apropierea ta, tu tot singur te-ai simţi. Ei nu îţi dau curaj, ei îţi dau doar speranţă, speranţă şi existenţă. Simţi aprecierea şi neliniştea din sufletele lor. Simţi dorinţa arzătoare şi nerăbdarea cu care te privesc. Te sorb de pe scena şi parcă te înalţă. Îţi vine să plângi şi nu ştii de ce. Niciodată nu te poţi obişnui cu aşa un sentiment. Reiese din tine ca adrenalina şi simţi cum îţi întinzi toată fericirea pe podium. Calci spre viitor şi vorbeşti parcă deja din trecut. Mii de ochi, zâmbete, voci, dar tu eşti orbit de reflectoare, îi vezi ca prin ceaţă. Ceaţa ai impresia că te protejează, ea ţine locul unei mici bariere între actor şi spectator. Te simţi în siguranţă ştiind că tu eşti aici, puţin mai sus, iar ei acolo. Departe de gândurile lor nespuse sau de puterea lor de a deochia. Te simţi mai liber decât ei cu toate că toţi sunteţi închişi în aceeaşi încăpere pentru cel puțin următoarea oră. Liber totuşi să te exprimi, să te creezi chiar deasupra ochilor lor. Scenariu este fix, dar până la urmă când te aflii în faţa lor tot tu eşti cel care îl produce. Rare ori te minţi singur ca lumea nu e a ta, dar adânc în inimă şti că ei sunt ai tăi, pentru tine. Ca bucata de carne a leului. Nu poţi să te aştepţi să îi arunci leului prada iar el să nu o mănânce.-cred că am mai auzit asta undeva dar nu mai ştiu unde.

Treaba însă se schimbă puţin când eşti în afara junglei. Şi prada ripostează, gustă din tine, se înfruptă până la epuizare, îţi consumă tot ce îi oferi, dramă, tragedie, comedie. Şi totuşi te respectă, iar când vine vorba de respect între noi cel mai de preţ şi vizibil lucru este ţinuta. Îţi acordă importanţă, admiraţie prin valoarea şi prestanţa lor, pentru că tu eşti acum cel care vorbeşte şi se lasă auzit, tu eşti cel ascultat, iar ei sunt acolo pentru a-ţi urmării talentul şi povestea.

Apoi, ca prin vis, luminile îşi schimbă culoarea, ceaţa dispare, iar tu faci o plecăciune în faţa lor. După asta nu mai auzi nimic altceva decât bătăile palmelor nesincronizate care doar prelungesc momentul desprinderii, atât a ta cât şi a lor, din acest mediu realizat pe baza imaginaţiei. Odată ce sufletele cu o mie de voci părăsesc sala, liniştea îşi revendică locul de drept asupra încăperii. E o linişte pe care dacă o asculţi cu atenţie începi să îi înţelegi povestea. Obosit, de vocile celorlalţi artişti care îţi răsună în minte, te îndrepţi către backstage, de unde îţi vei croii cât de curând iar drum către scena şi către spectatorii tăi, în lumea creată de voi.

It's your moment so make it count !