Eu sunt, noi suntem...

Suntem singuri pe lumea asta -oricât de înconjuraţi de oameni vom fi- şi poate că şi pe cealaltă. Avem gândurile noastre pe care nu le împărtăşim niciodată complet nimănui, ci doar idei fărâmiţate. Nimeni nu merită atât de mult din noi încât să ii ne dezvăluim mintea noastră. Toţi o au pe a lor şi le ajunge. Fiecare este diferit prin ceva, şi este imposibil să găseşti în mintea fiecăruia lucrul acela care îl face diferit.
Misiune fără sfârşit. Acesta ar fi motivul pentru care nimeni nu se mai chinuie în ziua de azi să te cunoască cu adevărat. Te ia la general, te clasifică după anumiţi parametrii şi se mulţumeşte doar cu atât cât descoperă. Nu vrea să se chinuie căutând mai mult. Foarte rar vezi vreun suflet căutând. Acel suflet are visare şi adevăr în inimă, nu minciună şi realitate. Minciuna şi realiatatea îţi taie orice urmă de speranţă, iar fără speranţă nu vei găsi niciodată nimic. Devenim toţi nişte leneşi sincronizaţi să gândim şi să acţionăm la fel. Mai este câte unul care se găseşte să iasă din sincron, dar greu supravieţuieşte. De la primele mişcări greşite este mustrat de societate şi de aşa zisa "umanitate". Cei mai mulţi nu se riscă. Acel singur om a fost un adevărat erou curajos care în final, ca orice alt erou, moare singur şi chinuit de propriile fapte.

Eu sunt un căutător, sub acoperire, de vise pure. Nimeni nu ajunge uşor la mine, iar cei care ajung se alătură. Fără vis aş fi o fiinţă moartă şi un suflet pătat şi corupt. Nu înţeleg coruperea, de aceea nu am definit-o vreodată. Nu e treaba mea. Eu doar mă feresc de ea. Mă consider independentă de orice existenţă, cu o singură excepţie abstractă-Iubirea. Sunt legată de ea ca viaţa de inimă, inima de sânge, iar sângele de vene.

Sunt iubire înnăscută şi materializată, lumină galbenă, raze şi pământ ud, lalea neagră şi rară cu vis universal către destinul creat de Dumnezeu. Sunt ceva mai urât decât iubirea, iubirea e pură, eu ca om pe pământ sunt murdară şi închisă. Nu o să fiu niciodată impecabilă pentru că întotdeauna o jumătate din mine va fi om, aparţinând de pământ şi nu de cer, de maro şi nu de albastru.
Noi ne hrănim cu substanţe organice şi nu cu energie şi topping de fericire. Energia, noi, o pierdem şi o eliminăm din noi ca o substanţă dăunătoare organismului, iar fericirea o căutam peste tot. În vise, în nopţile târzii, în dimineţile înnorate, în soare, în zilele triste fără sens şi în autobuze. În pedala de acceleraţie şi în scrumul ţigării de lângă cafea, în poveşti şi romane neînţelese, în fiinţe cunoscute sau neîntâlnite vreodată.