Povestea asfaltului

Un cuvânt găsit întâmplator pe un site de poezii mi-a redeschis apetitul de a scrie şi de a medita asupra unui lucru înconjurător, ce spre surpinderea oricui nu ţine de natură ci de civilizaţie, tehnologie şi în mare parte aparţine oraselor de azi. Ţin, de mică, să cred cu tărie că orice are existenţă are şi viaţă, cât de puţină, chiar şi doar o scânteie, o strălucire uşoară. Lucrul inspiraţiei mele este de data asta asfaltul. Ne înconjoară şi totuşi nu îi acordăm deloc atenţie, poate doar atunci când gropile lui sunt prea adânci. 

El este cel care se încinge vara şi pe care aluneci  iarna, dacă nu este presărat cu sare. Îi inhalezi mirosul inconfundabil la contactul cu picăturile de ploie şi îl calci zilnic în drumul tău spre oriunde. Este pretutindeni şi acoperă străzile oraşului, fiind botezat cu nume infinite, faimoase sau nu. Este cel care suportă înţepăturile tocurilor prea înalte şi zgârieturile frânelor prea bruşte. Este cel care ne simte pasii în noapte şi cel pe care desenam cu creta în copilărie, când foaia ni se părea prea plictisitoare. Este cel care suportă mucurile de ţigară călcate şi cel pe care se aruncă de toate. Cel care se strică şi se lasă bandajat cu neglijenţă. El este cel care creează autostrada, cel furat. Este cel care ne simte greutatea şi care ne ştie amintirile, cel pictat cu alb şi cel care primeşte o mie de călători să îi viziteze trupul. Este nervos în curbe periculoase sau calm în drum drept. Este cel care păstrează urmele lăsate de frânele dinaintea unui accident de mult uitat.

E amestec de smoală şi miros greu, culoare plumburie şi nimic încântător. E mizerabil cu urme de gumă, măturat de oameni incapabili să termine 12 clase şi scuipat de golani cu prea multă atitudine. E cel apreciat de şoferii vitezomani şi singura companie a tiriştilor în nopţile în care staţia răsună în întreaga cabină. Este cel pe care vrei să goneşti cu mine în noapte şi cel pe care doar farurile îl mai salută.

www.shortie-says.com