Bătrânul cu vioara

Basul trepida cu atâta putere încât aveai impresia că şi asfaltul din preajma clubului se mişca pe acelaş ritm. Gălăgia dezordonată atrăgea ca un magnet tinerii de pe strada principală, ce se termina cu nisipul fin al plajei. E vară, 24 de grade la ora 23, iar inima tânără era dornică de joacă şi flirt. Tocuri înalte şi fuste strâmte, ochelari de soare şi bronz. O lume animată, cum e de înţeles vara pe litoralul românesc. Miros de clătite şi hamsii la fiecare pas. Şi un bătrânel. Stătea la sfârşitul unor scări între un local cu jocuri de noroc şi acel club gălăgios. Era aproape de neobservat, parcă ieşea din peisaj, însa avea ceva ce mi-a atras atenţia. O vioară.

Cânta melodii vesele însă imaginea era tristă. Omul cu mustaţă căruntă cânta de zor, însă bitul puternic ce răsuna din clubul din apropiere îi transforma vioara melodioasă într-una mută. Aveam impresia că acele corzi aveau atâtea poveşti de spus, iar el era atât de dornic să le împărtăşească, dar timpul era nepotrivit. Doar când atingea un acord mai înalt se auzea câte o notă slabă, ce însă nu se putea confunda nici de cum cu restul muzicii din jur. Trebuia să asculţi cu atenţie. Oamenii însă nu dispuneau de timp, toţi erau în vacanţă, dar toţi se grăbeau.
După îndrăzneala cu care atingea corzile viorii îţi dădeai seama că pe el nu îl deranja nimic. Parcă cânta doar pentru inima lui. Stătea în faţa treptelor pe un scăunel pescăresc, îmbrăcat cu un sacou care îi atârna pe asfalt. Avea nasul cârn, pomeţii roşii şi purta o pălărie de stofă cu dungi. Bătrânelul semăna cu personajul din bibelourile de porţelan ale bunicii.

M-am tot gândit de ce şi-a ales acel loc, evident nepotrivit pentru muzica lui. Dacă urca pe faleză, câţiva metri mai departe, vioara lui ar fi avut mai multe şanse să fie auzită. Era asta oare o formă de protest împotriva schimbării ? a tinerilor fără raţiune ? sau poate doar un fel propriu de a mai îngheţa pentru puţin timpul ?

Nu am găsit un răspuns, dar mi-am imaginat că poate treptele erau de vină...poate că acele trepte cândva erau drumul spre o seară de neuitat sau poate doar locul unde îşi găsea liniştea - în ciuda zgomotului alarmant ce se auzea acum.

După ce am analizat întregul decor, m-am îndreptat spre husa deschisă a viorii şi am dat drumul la câteva monezi. "Să iţi dea Dumnezeu sănătate !", a răspuns gestului meu. Ceea ce nu a ştiut este că el mi-a dat inspiraţie, speranţă şi m-a făcut să înţeleg că nu trebuie să renunţi niciodată la lucrurile la care ţi, indiferent de circumstanţe.

Un personaj de poveste în secolul XXI, un strop de viaţă obosită pe faleza mării.

google.com

Identitate

Oare toţi avem boala identităţii?

Şefă la servici, mama acasă şi copil în timpul liber- pentru că, copilăria i-a fost furată.

Toţi avem o parte dură sau momente în care ne îmbrăcăm revoltător, fără pic de gust. Dar toţi avem şi o parte dulce, unde lumea pare roz, iar unde hainele noastre devin mai blânde.

Mereu există şi o parte comodă, unde hainele se aseamănă cu pijamalele, dar să nu uităm că toţi avem şi o parte elegantă unde prestam cu atenţie şi ne reprezentăm cu mândrie, unde hainele sunt elegante.

Fiecare haină pe care o luăm pe noi reprezintă o bucată din caracterul nostru, o altă înfăţişare, o altă identitate. Cele mai originale şi fantastice caractere sunt cele ce au o singură identitate, ce nu se schimbă precum cameleonul, ci care au tăria să supravieţuiască sub culoarea lor naturală. Cei ce nu joacă niciodată roluri şi sunt mereu în propria lor piele.  Restul părem doar nişte actori pe diferite scene, grăbiţi să ne schimbăm după bunul plac al publicului.

Ochii albaștri

Sunt veseli, zâmbăreți și plini de farmec. Buzele ți se ridică într-un zâmbet ștrengăresc de câte ori îi prinzi în vizorul tău. Sunt jucăuși și plini de viață. Misterioși și parcă niciodată triști.

google.ro

Creare -titlu nepotrivit

Bunătatea sufetului vine din dragoste, ar trebui să ne umplem de dragoste mai mereu aşa cum unii îşi umplu buzunarele de bani şi aşa cum alţii se îndoapă cu shaorme.
Ar trebui să furăm dragoste de pe la fiecare colţ de stradă, nu ne-ar pedepsi nimeni. Ne-am iubi mai mult. Nu am mai fi respectaţi din obligaţii, luate după anumite criterii... respectul şi meritul faţă de ceilalţi nu ar mai fi impus.
Fiecare caracter este fabulos în felul lui. Trebuie să fim apreciaţi pentru cine suntem, nu pentru cine vor ei să fim.Toţi ar trebui să deschidă ochii şi să vadă ce reuşeşte cel de lângă el şi să îl aprecieze pentru ceea ce face mai bine. Pentru ce merită apreciat !
Un om nu trebuie să fie apreciat pentru o infinitate de lucruri ci doar pentru cele care îl definesc, îl fac special şi diferit de restul. Pentru acel singur lucru care îl face original, pentru inteligenţa şi caracter, personalitate şi mentalitate. Acel om va fi împlinit ştiind că este remarcat pentru unicitate, pentru ceea ce îi face lui plăcere să facă în viaţa sa.
Fiecare detaliu a unei persoane o defineşte pe aceasta într-un fel, iar societatea de azi devine din ce în ce mai zgârcită când vine vorba de calităţi, de dezvoltare. S-a promovat prostia, iar omul mereu a ales -logic- calea mai simplă a vieţii. De ce să nu gândească altul pentru tine şi să îţi spună cum eşti şi trebuie să fi, în loc să te creezi singur ?!
De ce să fi dispus la schimbări în vederea propriei tale fiinţe când lumea te acceptă aşa cum eşti ? Când ei nu îţi arată niciodată că au pretenţii mai mari de la tine, ajungi şi tu la concluzia că nu se merită. Puţini se gândesc că o fac pentru ei şi nu pentru restul lumii.  Pentru lume eşti unul oarecare cu aripile tăiate să nu poţi ajunge mai sus de etajul 4, cu toate că visele tale sunt blocate undeva la etajul 10 -sau poate mai sus, printre norii albi şi păsările călătoare.
Toate speciile se iubesc între ele, noi ce facem ?!

Umorul de dimineaţă

Trezită de dimineaţă, ca în nicio altă zi de vacanţă, ajung în gară deodată cu personalul de 9 fix. Rămânând fără maşină şi aşteptând autobuzul puţin ofticată şi cu multă nerăbdare observ în trecere o parte amuzantă a oraşului matinal. Oameni simpli, ce se îndreptau spre muncă sau pensionari ce n-aveau somn şi ieşeau la un “chip chat“ prin parcuri. Un decor absolut normal la prima vedere, însă bunăstarea de dimineaţă a unor oameni te poate surprinde. 

Eu, recunosc cu tristeţe că  sunt o persoană care nu se implica în freamătul şi agitaţia orelor de vârf ale dimineţii, iar socializarea cu lumea începe pentru mine după ora 11 cand majoritatea orăşenilor sunt deja mai bosumflaţi şi sătuli de lucru. Aşa am ajuns să mă întreb "Oare se trezesc de fapt majoritatea cetăţenilor cu zâmbetul pe buze sau totul  este mai vesel din cauza sărbătorilor ce se aproprie ?"
Nu am apucat să meditez prea mult asupra acestui lucru, căci altceva mi-a captat atenţia. Neintenţionat am tras un pic cu urechea şi am ajuns să fiu uimită ce ascunde Sibiul dis-de-dimineaţă.
Ştiam că a ajuns personalul de 9 în gară prin simplul fapt că un val de lume serioasă se grăbea, fiecare ici colo, gata să îşi înceapă ziua. Fel şi fel de oameni, unii în salopete alţii cu pălării negre, rucsace sau traiste* îşi făceau loc prin îmbulzeala când deodată aud o voce mai stridentă “Ce troilebuz trebuie să luăm, mă ?“. Era vocea unui cortorar, de etnie romă, nedumerit încotro s-o apuce. Primeşte în final un răspuns cu aceeaşi atitudine înţepată “Hai după mini' ca troleibuze nu mai sunt“. Scena m-a amuzat atât de tare încât am uitat, pentru următoarele cinci minute, de nevoia cafelei de dimineaţă.
Zâmbind şi urcând în autobuz, după câteva staţii urcă şi un pensionar, micuţ de statură, ce se aşează faţă în faţă cu un domn de aproximativ aceeaşi vârstă ce prezenta o mustaţă bine pieptănată. Foarte important este de menţionat că între cei doi se afla burduful autobuzului.
Ca în schiţele lui Caragiale cei doi încep un dialog- simpatic foc.

- Buna ziua, cu respect dumnu', văd că tare vă preumblaţi, strigă pensionarul cu mustaţă dintr-un capăt al  burdufului către bătrânelul scund.
- Fac mişcări de dimineaţă, răspunde bătrânelul.
- Pai cu autobuzul, nu cu predoiul ?
- Pai cutia de viteze s-a stricat la predoi.
- Nu aţi avut automată ? zise, zâmbind pe sub mustaţă.
- Ba da, dar nici uleiul nu l-am mai schimbat de mult.
- Se înţelege, se înţelege...păi, puneţi şi dumneavoastră un pic de grăsime de muscă, dar ştiţi de care muscă ?  Văduvă !
- Am înţeles că alifia de furnici e mai bună, răspunde într-un hohot de râs bătrânelul.
- Da, da am auzit şi eu de alifie !
În timp ce, cei doi pensionari se scuturau de râs, intră în autobuz un al treilea şi pe acelaşi ton i se adresează domnului cu mustaţă.
- Cu respect, ce faceţi domnu' ?
- Uite, mă preumblu cu tramvaiul.
- Asta este conversaţie la distanţă, adăugă bătrânelul scund.
- E o conversaţie prin burduf !  încheie pensionarul cu mustaţă ridicându-se de pe scaun pentru a coborâ la următoarea staţie. Cu o înclinare a capului acesta  îi salută pe cei doi domni rămaşi în autobuz şi coboarâ uşor treptele autovehiculului.
După acest dialog răsunător, liniştea îşi preia locul de drept, iar călătorii activităţile individuale. Odată ce am coborât şi eu din autobuz am realizat că aceasta doză de umor, tare copioasă, m-a trezit şi m-a umplut de amuzament încât nu mai simţeam  nici lipsa cafelei. 

tumblr.com

Serviţi, vă rog !

Pe o tavă, cu garnitură sau fără, picant sau dulce, în farfurii de porţelan şi pahare de cristal ori de sticlă, cuvintele se servesc. Câteodată şi în poala gurmandului alteori acesta nici nu le gustă. Ele trebuie servite cu atenţie, felul potrivit persoanei potrivite cu tupeu de chelner puţin pişcat sau cu teama că acestea nu vor fi pe gustul musafirului.

Mereu cuvinte alese de cele mai bune maniere, totul într-un cadru foarte formal însă acestea sunt mereu mici insulte, la adresa clientului nostru - într-o formă subtilă.

Masa trebuie pregătită din timp, faţa de masă impecabilă sau poate...toată pătată de oaspetele de dinainte. Cu grijă, precizie şi multă eleganţă fiecare dintre noi ştim să adaptăm vocabularul după fiecare persoană în parte, ce ne străbate calea cândva, de-a lungul vieţii noastre.

Cum am descris mai sus este felul de a jigni cu eleganţă şi inteligenta.

Poftă bună !

Dimineţi împreună

Mulţi au scris despre regăsirea iubirii după iubire, dar întotdeauna e greu de crezut în aşa ceva, însă doar viaţa îţi poate demonstra că este adevărat.

Era o dimineaţă cu sentiment liber, de vară, în care soarele ieşea printre norii risipiţi pe cer să îi salute politicos cu o rază ce străbătea camera ajungând până şi pe perna lor. El dormea lângă ea, încă cucerit de vise. Ea deschise ochii şi aşternu pe buze un zâmbet de fericire, de regăsire blândă, în scripiri aurii şi piele fină-albă. Lumina zilei dădea de veste că nu era o oră prea matinală, iar ea se înghesuii un pic mai aproape de pieptul lui cald, trezindu-l. O văzu în braţele lui şi cu toată moleşeala dimineţii o strânse până ce ea icni, apoi făcu un gest sensibil şi tandru sărutându-i încheietura mâinii ei firave. Aceasta părea o mână de copil între ale lui şi nici de cum de femeie proaspăt descoperită. O domnişoară jucăuşă ce era doar a lui, ce sclipea ca un licurici şi îl făcea să spună lucruri nedestăinuite, dar curios că ea le ştia deja - de parcă minţile comunicau între ele înainte ca buzele să poată rosti. Ceasul era pe bufet, iar fără el, bărbatul în devenire din faţa ei, părea mai pierdut în prezent decât putea mintea să cutreiere. Şemineul încă emana o căldură plăcută ce se răspândea în întreaga încăpere, făcându-i mai leneşi şi prea visători pentru a putea da ochii cu lumea de dincolo de pereţii camerei. Mirosul de portocală, dulce, persistent îi trezea ei o poftă nespusă, răcoritoare, că într-o zi de iulie când soarele încingea nisipul de sub tălpi, iar umbra şi fructele erau singurele mofturi ce o săturau. El analiza cu multă atenţie toate detaliile ce o reprezentau, încercând să desluşească misterul feminităţii ei, dar fără folos căci ştia prea bine sentimentele ce îi le scoase la iveală acea persoană de prea puţin timp prezentă şi în lumea lui. Se regăsea ceva de vis în acest decor ce nu prea semăna cu cruda realitate pe care ceilalţi din jurul lor o descriau cu atâta certitudine. Era ceva puternic dar nevinovat sub acele cearceafuri, ce nimeni nu părea să înţeleagă, nici măcar cei doi nu se chinuiau, le plăcea vibraţia inocentă din jurul lor ce trepida în ritm cu inima.
Frumos este cum lumea se hrăneşte din fericirea lor, cum le dă speranţă şi le arată că viaţa trebuie trăită cu o mai multă  doză de fericire decât cunosc ei. Cei doi molipsesc şi acum fiinţele din jurul lor, iar trandafirii parcă se ofilesc tot mai târziu. Îşi completează gândurile şi plăcerile unul altuia precum albastrul mereu umple culoarea cerului, iar stelele completează întunericul nopţii cu scântei argintii. L-aş putea numi războiul minţii şi dragostea corpului. O armonie de neînţeles şi un dor inexplicabil, neîncetat de atingere sentimentală prin materie vie.

tumblr.com

M-am înrolat în armată

Frontul e lumea, soldatul sunt eu, arma e mintea, iar uniforma de camuflaj este corpul. Muniţia este inspiraţia, revelaţia şi creaţia mea, iar ţinta, inamicul şi victima este cititorul. Unii creează gloanţe, eu creez propoziţii, fraze. Cuvintele sunt praful de puşcă, iar eu devin creator şi luptător în acelaş timp.

Sunt un soldat mărunt, nerecunoscut printre milioanele de siluete identice, îmbrăcate în uniforme, camuflate de-a lungul câmpului de luptă. Uniforma mă generalizează, mă ajuta să mă deghizez, să mă furişez fără a fi recunoscută şi astfel mă înfaţişez în parametrii doriţi şi implementaţi de ei.

Cum e arma dependentă de muniţie şi eu sunt dependentă de arma minţii. Procesul e acelaş, se descarcă pe front cu sunete înalte şi joase la fel ca şi mintea mea, apoi rămân goală în faţa cititorului. El mă judecă şi critică după bunul lui plac, iar eu stau neprotejată, vulnerabilă în faţa inamicului cu speranţa de a nu fi ucisă -măcar până îmi reîncarc arma pentru următorul atac.

pinterest.com

inhabitat.com

Good old days

Parcă ieri purtam tricoul cu "Superwoman" şi aruncam mingea de tenis, care ţinea locul mingii de baseball, către o bâtă de baseball cam zgâriată, în parc. Conversaţii zilnice de la 19 la 21 pe Messenger, pe subiecte muzicale — în special Metallica. Zile pierdute în parcul din cartier şi biscuiţi cu ciocolată. Era o potecă îngustă către maturitate şi schimbare, o viaţă uşor de mulţumit şi de trăit fără multe lucruri la care să te gândeşti, prea complicate, doar vise şi închipuiri adolescentine. Mereu lucruri noi şi prosteşti de experimentat, doar de dragul de a trăi. Imperfectul era de ajuns, iar viitorul consta doar în ziua de mâine. Totul părea simplu şi mulţumitor fără a tânji după mai mult. Complicaţiile nu ştiau unde să mă găsească şi la fel şi deciziile definitorii. “ Vreau să văd lumea de sus “,ca oamenii mari — spunea un prieten drag. Totul părea posibil şi fără ţeluri, doar cu vise. Timpul curgea neîntrerupt, în acelaşi ritm şi se pare că pe atunci asta nu mă irita deloc. Totul era sigur şi nimic nu avea semn de întrebare. Pluteam în linişte ca un elev de clasa a 7-a fără a privi lumea reală, ci doar lumea construită de mine. O nebunie frumoasă şi puţin cam în ceaţă la momentul de faţă.

tumblr.com