miercuri, 29 mai 2013

Călătorie trecut-prezent-viitor

Călători care caută sa îşi schimbe traiectoria vieţii urcă şi coboară, din autobuzul personal al viitorului destin, în valuri dezordonate şi gălăgioase. Excursia tinde spre infinit şi nicăieri. Eu oare unde voi coborâ ? Drumul este relativ drept, cu mici viraje la stânga şi la dreapta. Viteza e constantă, iar un zgomot surd din fundul autovehicului înfundă vocile călătorilor transformându-le în şuşoteli, totul auzindu-se  la unison.
 Un străin cu o destinaţie fixată poartă cu el o cutie cu mici aerisiri, asupra căreia îşi aruncă regulat privirea. Îi pot simţi prezenţa micuţului animal, care speriat de zgomot stă ascuns în mica cutie. Nimeni altcineva nu observă acest detaliu. Toţi au propria lor ţintă, iar ora târzie îi îndrumă către somn. La fiecare staţie tot câte un suflet coboară şi se lasă pierdut, puţin dezorientat, de prezentul în care a ajuns. Eu tot nu ştiu unde ar trebui să ajung... 
Am coborât. Aerul e greu de inspirat din cauza gazelor care ies val vârtej din ţevile de eşapament ale masinilor grăbite de pe şoseaua înegrită. Călătoria mea devine palpitantă pe măsură ce păşesc. E pustiu iar becurile dispuse la distanţe egale îmi dezvăluie asfaltul puţin ud de la ploaia de azi dupămasă. Pomii creează umbre mari printre petele de lumină de pe trotuar. O maşină gălăgioasă şi veche, tipic oamenilor nechibzuiţi, este accelerată cu multă sete pe drumul îngust al unei străzi din liniştitul cartier.
Cuprinsă de farmecul serii răcoroase, dar plăcute -ca la începutul unei veri- refuz să mă concentrez pe locul unde mă aflu sau încotro mă îndrept. Picioarele mele păşesc însă sigur şi apăsat de parcă ar cunoaşte din totdeauna drumul. Mă las purtată, fără griji şi fără vre-un scop anume, spre o destinaţie aparent cunoscută de subconştientul meu. Dintr-o dată ridic capul şi descopăr că am ajuns în faţa unei uşi de bloc. Privesc mai atent, iar memoria îmi revine fugitiv de parcă până atunci am fost oarbă. Deschid uşa, intru în propria-mi casă, iar în drum spre cameră realizez cât de mult i-am dus dorul patului meu, moale, mereu învăluit de întuneric purpuriu şi vise copilăreşti. 

sâmbătă, 25 mai 2013

Scenă needitată

Părul mătăsos, care se scurge în valuri unduioase pe cearceaful şifonat de prea multă iubire, pielea fină, albicioasă, dornică de atingeri lente, iar ochii lucioşi admirând propria formă de perfecţiune completă stau împietriţi de speranţă vie. El se joacă cu degetele în palma ei continuând o mică călătorie de-a lungul spatelui firav, trasându-i linia corpului. Buzele moi şi pline se ating discret făcând un gest dulce şi jucăuş. E de-a dreptul angelic cum stau întinşi, inapţi de a gândi ceva, orice şoaptă cutremurându-i, simţind cum ameţesc. Cum să uiţi să respiri ?!
Închizând ochii, somnul, din cauza stării de bine, îşi face loc  între ei şi îi desparte pentru o clipă scufundându-se amândoi în vise şi miros de iasomnie. Ea se trezeşte şi îşi priveşte iubirea cum visează lângă ea. E prea frumos ca să îl trezească. Se ridică din pat în tricoul negru şi larg, iar cu mişcări neîndemânatice ajunge în bucătărie. El, somnoros, se trezeşte, iar negăsind-o lângă el, se ridică, puţin speriat, cautând-o buimac. Zâmbind îşi descoperă îngerul lui muritor cum îl aşteaptă în bucătărie cu cănile de cafea aburite.

Daydream nation

luni, 13 mai 2013

Be aware...

Be aware of that 
Be aware of this
One soul satisfies all your needs

Be aware of friends 
Be aware of peace
Don't get too close to your enemies

Be aware of love 
Be aware of hate
Don't you ever lose your faith

Be aware of changes
Be aware of lies
Never have to say goodbyes

Be aware of memories 
Be aware of life
See the beauties and not the knife

Be aware of freedom
Be aware of time
Just stay with me for a little while


joi, 9 mai 2013

Pânza văduvei

Mă simt ca în pânza de păianjen a Cellei Serghi, însă această pânză de păianjen nu este creată de societate şi viaţa ci de iubire. Oricât de mult m-as zbate să scap, nu voi reuşi niciodată. Mă foiesc de pe o parte pe alta iar când mă dezlipesc de amintirile din partea dreaptă, mă năruie cele din stânga. Uneori simt speranţa densă a evadării în jurul meu ca o aură protectoare care mă ajută să păşesc înainte, dar aceasta este nepermanentă, ca un tatuaj făcut la mare cu hena, care dupa 2 duşuri s-a şters complet de pe pielea puţin arsă de prea mult soare. Ca şi antidepresivele, nici loţiunile speciale de după plajă nu ajută prea mult, ci doar pe moment. Iaurtul este însă cel mai bun calmat, echivalentul râsul -în cazul depresiei- dar totul este până la urmă instabil. Imediat ce cineva te atinge în locul ars, durerea îşi reia iar poziţia de control a simţurilor tale. Nimic nu poate opri asta şi cu toate că pielea cu timpul se vindecă, mereu va fi acel loc ars un loc mai sensibil, ca un arc slab care după ce îl întinzi puţin nu îşi mai poate reveni niciodată complet la forma iniţială, oricât de mult ai încerca şi ţi-ai dori. 
Asta face parte din viaţă, ea te schimbă. Orice pânză de care te vei agaţa nu te va lasa să scapi fără nicio zgârietură. Orice văduvă neagră are trucurile ei. Mai întâi îţi întinde capcana, apoi după ce te-a prins bine, te înfăşoară cu multă îndemânare într-un înveliş de mătase călduros şi în aparenţă, chiar primitor. Odată ce aceasta s-a asigurat că nu mai ai cale de scăpare procesul de hrănire devine ireversibil. Se hrăneşte din tine până când rămâi doar un schelet din oase şi  puţină piele, o fosilă, de care se va descotorosi repede pentru a servi următorul deliciu. Toţi se luptă, dar puţini supravieţuiesc întradevăr acestui măcel sentimental şi perfect uman.
Unii din cei care scapă cu răni prea grave şi chinuitoare, din cauza pesimisnului că nu vor reuşi niciodată să se videce complet, se întorc către pânză, în esenţă, întunecată şi sumbră lăsându-se în mâinile morţii fără a mai încerca să se salveze, fără a mai cere vre-un  ajutor. Aceia rămân victimele eterne ale văduvei negre.

www.grouchyoldcripple.com