Un străin cu o destinaţie fixată poartă cu el o cutie cu mici aerisiri, asupra căreia îşi aruncă regulat privirea. Îi pot simţi prezenţa micuţului animal, care speriat de zgomot stă ascuns în mica cutie. Nimeni altcineva nu observă acest detaliu. Toţi au propria lor ţintă, iar ora târzie îi îndrumă către somn. La fiecare staţie tot câte un suflet coboară şi se lasă pierdut, puţin dezorientat, de prezentul în care a ajuns. Eu tot nu ştiu unde ar trebui să ajung...
Am coborât. Aerul e greu de inspirat din cauza gazelor care ies val vârtej din ţevile de eşapament ale masinilor grăbite de pe şoseaua înegrită. Călătoria mea devine palpitantă pe măsură ce păşesc. E pustiu iar becurile dispuse la distanţe egale îmi dezvăluie asfaltul puţin ud de la ploaia de azi dupămasă. Pomii creează umbre mari printre petele de lumină de pe trotuar. O maşină gălăgioasă şi veche, tipic oamenilor nechibzuiţi, este accelerată cu multă sete pe drumul îngust al unei străzi din liniştitul cartier.
Cuprinsă de farmecul serii răcoroase, dar plăcute -ca la începutul unei veri- refuz să mă concentrez pe locul unde mă aflu sau încotro mă îndrept. Picioarele mele păşesc însă sigur şi apăsat de parcă ar cunoaşte din totdeauna drumul. Mă las purtată, fără griji şi fără vre-un scop anume, spre o destinaţie aparent cunoscută de subconştientul meu. Dintr-o dată ridic capul şi descopăr că am ajuns în faţa unei uşi de bloc. Privesc mai atent, iar memoria îmi revine fugitiv de parcă până atunci am fost oarbă. Deschid uşa, intru în propria-mi casă, iar în drum spre cameră realizez cât de mult i-am dus dorul patului meu, moale, mereu învăluit de întuneric purpuriu şi vise copilăreşti.
