Mă simt ca în pânza de păianjen a Cellei Serghi, însă această pânză de păianjen nu este creată de societate şi viaţa ci de iubire. Oricât de mult m-as zbate să scap, nu voi reuşi niciodată. Mă foiesc de pe o parte pe alta iar când mă dezlipesc de amintirile din partea dreaptă, mă năruie cele din stânga. Uneori simt speranţa densă a evadării în jurul meu ca o aură protectoare care mă ajută să păşesc înainte, dar aceasta este nepermanentă, ca un tatuaj făcut la mare cu hena, care dupa 2 duşuri s-a şters complet de pe pielea puţin arsă de prea mult soare. Ca şi antidepresivele, nici loţiunile speciale de după plajă nu ajută prea mult, ci doar pe moment. Iaurtul este însă cel mai bun calmat, echivalentul râsul -în cazul depresiei- dar totul este până la urmă instabil. Imediat ce cineva te atinge în locul ars, durerea îşi reia iar poziţia de control a simţurilor tale. Nimic nu poate opri asta şi cu toate că pielea cu timpul se vindecă, mereu va fi acel loc ars un loc mai sensibil, ca un arc slab care după ce îl întinzi puţin nu îşi mai poate reveni niciodată complet la forma iniţială, oricât de mult ai încerca şi ţi-ai dori.
Asta face parte din viaţă, ea te schimbă. Orice pânză de care te vei agaţa nu te va lasa să scapi fără nicio zgârietură. Orice văduvă neagră are trucurile ei. Mai întâi îţi întinde capcana, apoi după ce te-a prins bine, te înfăşoară cu multă îndemânare într-un înveliş de mătase călduros şi în aparenţă, chiar primitor. Odată ce aceasta s-a asigurat că nu mai ai cale de scăpare procesul de hrănire devine ireversibil. Se hrăneşte din tine până când rămâi doar un schelet din oase şi puţină piele, o fosilă, de care se va descotorosi repede pentru a servi următorul deliciu. Toţi se luptă, dar puţini supravieţuiesc întradevăr acestui măcel sentimental şi perfect uman.
Unii din cei care scapă cu răni prea grave şi chinuitoare, din cauza pesimisnului că nu vor reuşi niciodată să se videce complet, se întorc către pânză, în esenţă, întunecată şi sumbră lăsându-se în mâinile morţii fără a mai încerca să se salveze, fără a mai cere vre-un ajutor. Aceia rămân victimele eterne ale văduvei negre.
Unii din cei care scapă cu răni prea grave şi chinuitoare, din cauza pesimisnului că nu vor reuşi niciodată să se videce complet, se întorc către pânză, în esenţă, întunecată şi sumbră lăsându-se în mâinile morţii fără a mai încerca să se salveze, fără a mai cere vre-un ajutor. Aceia rămân victimele eterne ale văduvei negre.
 |
| www.grouchyoldcripple.com |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu