O frântură de basm in mijlocul orasului (modern)

Garduri neîntreţinute, pereţi decojiţi şi ruginii. Turnuri de castel şi model gothic. Pereţi groşi antifonaţi, tablouri nepreţuite, a căror rame adună praful anilor, care îşi lasă amprentele pretutindeni, tapete pictate manual, ţiglă scorojită şi spartă. Picaturile de ploaie se scurg de-a lungul zidurilor şi le pătează cu cerneală neagră. Parcă întreaga clădire plânge...Micul castel ascuns printre zecile de vile nou construite păstrează o aură tristă, de prinţ. Oamenii presupuneau că monumentul arhitectural ar fii găzduit vre-un suflet neînteles. Luminile economice, rar aprinse, înştiinţau viaţa singuraticului. Un prinţ părăsit. Singur, bântuie coridoarele casei lui în căutare de iubire, de Ileana Cosânzeana, de fata Împărtului Roş, sau mai bine în căutarea unei speranţe. Pustiit de viaţă şi uitat de oameni. Ascuns sub aripile propriei sale moşteniri de sânge regal - singura lui legătură care i-ar putea da cândva importanţă, singura lui formă de demintate. Vinul roşu îi circulă prin vene mai repede ca sângele şi îl ameţeşte mergând ca un cal împiedicat. Se uită de pe balconul care stă să cadă, la maşini cum îl ocolesc accelerând în noaptea pustie. Trage cu dor din ţigare şi rămâne cu gândul undeva în trecut. La un bal cu rochii lungi şi voluminoase pe culorile curcubeului, accesorizate după gust cu fel şi fel de bijuterii de antichitate. Platouri cu mâncare fanţuzească şi scaune tapiţate în catifea roşie. Duce şi ducese, conţi şi nobilităţi. Dansuri pe muzica instrumentelor cu corzi şi conversaţii politicoase, simandicoase. Coridoarele slab iluminate de lămpile cu ulei şi uşile masive gravate simbolic. Evantaie şi eticheta. Se vedea pe el alergând printre rochiile umflate, un puşti de doar 7 ani căruia îi ardea doar de posnăi şi giumbuşlucuri, care de fiecare data când greşea se prindea de rochia mamei, singura de altfel, care mereu îi lua apărarea în faţa tatălui său. Un rege serios, aprig dar cu o inimă mare şi cu multă putere de iertare. El nu devenise nimic ca tatăl său. Iar cum vinovatul nu îşi asumă niciodată vina, îşi spunea ca poporul nu l-a lăsat, că ei au tras zăvorul uşii lui şi l-au închis înauntrul acestei viitoare ruine. Acum, nimeni nu îl vedea stând pe balcon. Stingând ţigarea pe marginea balconului din piatră rămăsese cuprins doar de un singur gând. Gândul că nu mai are nimic altceva decât timp, răbdare, în aşteptarea unei schimbări.