Îşi face prezenţa simţită pe pleoapele mele sărutându-le gingaş cu multă căldură. Ripostez involuntar la această plăcere, încercând să îmi revin la strea mea iniţială, însă el nu mă lasă. Se ţine de mine şi începe să îmi năruie orice vis urât construit de propria mea imaginaţie. Îmi dă curaj să aspir spre perfecţiune. El mereu face lucrurile să pară mai frumoase. Parcă le redefineşte. Mă învaţă să văd că lumea nu este chiar aşa de urâtă cum mi-o închipiu eu în spatele ochilor. Sunt încă tristă dar zâmbesc, el îmi şopteşte că trebuie să zâmbesc pentru că viaţa nu trebuie irosită. Îmi aminteşte de un citat foarte cunoscut- "o zi fără râs este o zi pierdută" Charlie Chaplin- care ştie că îmi va provoca un mic chicot.
Acum nu îl mai oberv doar pe el, ci şi toată viaţa care îl înconjoară.
Trotuarul se încălzeşte iar puţinii copaci care au mai spuravieţuit oraşului aglomerat ne trezesc din hibernare cu mirosul lor înfloritor. Corpul meu nu mă lasă să mă apropii de frumuseţea vie, încercând să mă facă să o urăsc. Inspir polenul florilor de primăvară iar corpul se revoltă. Nările se înfundă iar eu mă străduiesc din greu să nu mă înec. Pastilele s-au plictisit să mă mai ajute şi pot spune că sentimentul este reciproc.
El mă face să îmi întorc capul din cauza ruşinii care mă cuprinde când se uită în felul acesta la mine. Aşa observ că au apărut păpădiile. Marginea stricată a trotuarului unei străzi de cartier nepopulată, lasă loc naturii să învie. Prin crăpăturile acestuia, păpădii înghesuite încearcă să te facă martor asupra existenţei lor. Vrăbiuţele se înghesuie la firmiturile de pâine aruncate de un copil în joacă a cărui bunică îşi urmăreşte nepotul fericit de pe o bancă din apropierea acestuia. Totul se schimbă.
El a prins forţă şi mă cuprinde, iar vântul a fost îmblânzit de afecţiune. Umbrele îşi pierd valoarea iar lumea zâmbeşte când ne vede împreună pe stradă. Pielea aşteaptă nerăbdătoare să iasă de sub hainele groase croşetate şi să fie mângâiată de atingerea lui delicată şi mereu caldă.
Cerul şi-a căpătat adevărata lui culoare iar eu speranţa. Devin energică şi jucăuşă ca o rândunică printre crengile nou împodobite cu petale colorate ale copacilor. Îmi descopăr sufletul de greutăţi negre, având impresia că strălucesc şi reflect o lumină orbitoare şi de-a dreptul optimistă. Mă simt iar în viaţă fără a-i da importanţă aerului greu care mă înconjoară.
În casă geamurile sunt larg deschise dându-mi voie să miros puritatea rufelor proaspăt spălate.
El, fără a-mi pierde urma, mă curăţă. Îmi curăţă sufletul, mintea, suferinţa, corpul, ba chiar şi răzbunarea. Acest personaj de care mereu voi fi îndrăgostită şi care mereu va străluci asupra vieţii mele este soarele.
