În aşteptarea răsăritului

Deschide uşor ochii fără a se mişca din patul moale al nopţii şi se uită puţin nedumerită la persoana din faţa ei care îi şopteşte ceva ce nu ar fi vrut să audă la ora asta a dimineţii. Îl urmăreşte cu privirea, plecând, pasii fiind tăcuti. Vocea lui moale i-a rămas însă pe marginea urechii repedându-i ca într-un ecou delicat: "Ridică-te, frumoaso şi vino cu mine...ai să vezi...". Ea se ridică, încet, îşi ia un halat alb şi se pierde în răcoarea zăpezii de afară căutându-l. Totul era calm şi linistit, iar nerăbdarea lui trepida prin aerul gros. Îi simţea tensiunea cu care o ţinea în braţe în dimineaţa aceea, dar nu ştia ce farmec l-ar aduce pe el în starea asta. Mintea ei era încă somnoroasa şi plină de praf de stele încât renunţă la lupta cu curiozitatea ei şi decide să aştepte cu el, în tăcere, şi să îi facă plăcerea nelămurită de a sta în zăpadă privind spre orizont. Acolo unde zăpada groasă se pierdea în culoarea închisă a cerului. El aştepta lumina. Aştepta momentul când soarele orbitor si-ar dezvăluii razele nedefinite şi l-ar atinge transformându-i sufletul în milioanele de fluturi coloraţi ai răsăritului.