Trezită de dimineaţă, ca în nicio altă zi de vacanţă, ajung în gară deodată cu personalul de 9 fix. Rămânând fără maşină şi aşteptând autobuzul puţin ofticată şi cu multă nerăbdare observ în trecere o parte amuzantă a oraşului matinal. Oameni simpli, ce se îndreptau spre muncă sau pensionari ce n-aveau somn şi ieşeau la un “chip chat“ prin parcuri. Un decor absolut normal la prima vedere, însă bunăstarea de dimineaţă a unor oameni te poate surprinde.
Eu, recunosc cu tristeţe că sunt o persoană care nu se implica în freamătul şi agitaţia orelor de vârf ale dimineţii, iar socializarea cu lumea începe pentru mine după ora 11 cand majoritatea orăşenilor sunt deja mai bosumflaţi şi sătuli de lucru. Aşa am ajuns să mă întreb "Oare se trezesc de fapt majoritatea cetăţenilor cu zâmbetul pe buze sau totul este mai vesel din cauza sărbătorilor ce se aproprie ?"
Nu am apucat să meditez prea mult asupra acestui lucru, căci altceva mi-a captat atenţia. Neintenţionat am tras un pic cu urechea şi am ajuns să fiu uimită ce ascunde Sibiul dis-de-dimineaţă.
Ştiam că a ajuns personalul de 9 în gară prin simplul fapt că un val de lume serioasă se grăbea, fiecare ici colo, gata să îşi înceapă ziua. Fel şi fel de oameni, unii în salopete alţii cu pălării negre, rucsace sau traiste* îşi făceau loc prin îmbulzeala când deodată aud o voce mai stridentă “Ce troilebuz trebuie să luăm, mă ?“. Era vocea unui cortorar, de etnie romă, nedumerit încotro s-o apuce. Primeşte în final un răspuns cu aceeaşi atitudine înţepată “Hai după mini' ca troleibuze nu mai sunt“. Scena m-a amuzat atât de tare încât am uitat, pentru următoarele cinci minute, de nevoia cafelei de dimineaţă.
Zâmbind şi urcând în autobuz, după câteva staţii urcă şi un pensionar, micuţ de statură, ce se aşează faţă în faţă cu un domn de aproximativ aceeaşi vârstă ce prezenta o mustaţă bine pieptănată. Foarte important este de menţionat că între cei doi se afla burduful autobuzului.
Ca în schiţele lui Caragiale cei doi încep un dialog- simpatic foc.
- Buna ziua, cu respect dumnu', văd că tare vă preumblaţi, strigă pensionarul cu mustaţă dintr-un capăt al burdufului către bătrânelul scund.
- Fac mişcări de dimineaţă, răspunde bătrânelul.
- Pai cu autobuzul, nu cu predoiul ?
- Pai cutia de viteze s-a stricat la predoi.
- Nu aţi avut automată ? zise, zâmbind pe sub mustaţă.
- Ba da, dar nici uleiul nu l-am mai schimbat de mult.
- Se înţelege, se înţelege...păi, puneţi şi dumneavoastră un pic de grăsime de muscă, dar ştiţi de care muscă ? Văduvă !
- Am înţeles că alifia de furnici e mai bună, răspunde într-un hohot de râs bătrânelul.
- Da, da am auzit şi eu de alifie !
În timp ce, cei doi pensionari se scuturau de râs, intră în autobuz un al treilea şi pe acelaşi ton i se adresează domnului cu mustaţă.
- Cu respect, ce faceţi domnu' ?
- Uite, mă preumblu cu tramvaiul.
- Asta este conversaţie la distanţă, adăugă bătrânelul scund.
- E o conversaţie prin burduf ! încheie pensionarul cu mustaţă ridicându-se de pe scaun pentru a coborâ la următoarea staţie. Cu o înclinare a capului acesta îi salută pe cei doi domni rămaşi în autobuz şi coboarâ uşor treptele autovehiculului.
După acest dialog răsunător, liniştea îşi preia locul de drept, iar călătorii activităţile individuale. Odată ce am coborât şi eu din autobuz am realizat că aceasta doză de umor, tare copioasă, m-a trezit şi m-a umplut de amuzament încât nu mai simţeam nici lipsa cafelei.
Nu am apucat să meditez prea mult asupra acestui lucru, căci altceva mi-a captat atenţia. Neintenţionat am tras un pic cu urechea şi am ajuns să fiu uimită ce ascunde Sibiul dis-de-dimineaţă.
Ştiam că a ajuns personalul de 9 în gară prin simplul fapt că un val de lume serioasă se grăbea, fiecare ici colo, gata să îşi înceapă ziua. Fel şi fel de oameni, unii în salopete alţii cu pălării negre, rucsace sau traiste* îşi făceau loc prin îmbulzeala când deodată aud o voce mai stridentă “Ce troilebuz trebuie să luăm, mă ?“. Era vocea unui cortorar, de etnie romă, nedumerit încotro s-o apuce. Primeşte în final un răspuns cu aceeaşi atitudine înţepată “Hai după mini' ca troleibuze nu mai sunt“. Scena m-a amuzat atât de tare încât am uitat, pentru următoarele cinci minute, de nevoia cafelei de dimineaţă.
Zâmbind şi urcând în autobuz, după câteva staţii urcă şi un pensionar, micuţ de statură, ce se aşează faţă în faţă cu un domn de aproximativ aceeaşi vârstă ce prezenta o mustaţă bine pieptănată. Foarte important este de menţionat că între cei doi se afla burduful autobuzului.
Ca în schiţele lui Caragiale cei doi încep un dialog- simpatic foc.
- Buna ziua, cu respect dumnu', văd că tare vă preumblaţi, strigă pensionarul cu mustaţă dintr-un capăt al burdufului către bătrânelul scund.
- Fac mişcări de dimineaţă, răspunde bătrânelul.
- Pai cu autobuzul, nu cu predoiul ?
- Pai cutia de viteze s-a stricat la predoi.
- Nu aţi avut automată ? zise, zâmbind pe sub mustaţă.
- Ba da, dar nici uleiul nu l-am mai schimbat de mult.
- Se înţelege, se înţelege...păi, puneţi şi dumneavoastră un pic de grăsime de muscă, dar ştiţi de care muscă ? Văduvă !
- Am înţeles că alifia de furnici e mai bună, răspunde într-un hohot de râs bătrânelul.
- Da, da am auzit şi eu de alifie !
În timp ce, cei doi pensionari se scuturau de râs, intră în autobuz un al treilea şi pe acelaşi ton i se adresează domnului cu mustaţă.
- Cu respect, ce faceţi domnu' ?
- Uite, mă preumblu cu tramvaiul.
- Asta este conversaţie la distanţă, adăugă bătrânelul scund.
- E o conversaţie prin burduf ! încheie pensionarul cu mustaţă ridicându-se de pe scaun pentru a coborâ la următoarea staţie. Cu o înclinare a capului acesta îi salută pe cei doi domni rămaşi în autobuz şi coboarâ uşor treptele autovehiculului.
După acest dialog răsunător, liniştea îşi preia locul de drept, iar călătorii activităţile individuale. Odată ce am coborât şi eu din autobuz am realizat că aceasta doză de umor, tare copioasă, m-a trezit şi m-a umplut de amuzament încât nu mai simţeam nici lipsa cafelei.
 |
| tumblr.com |
