Uşa din faţa sufletului

Sufletul şi inima se ascund după o uşă bine fortificată din titan cu gravură neagră, antică şi miez de lemn de stejar. E puternică, greu de deschis, închisă pentru vizitatori sau turişti. Cheie nu are, nici mâner şi nici ială, ea se deschide după pofta inimii…Până acum ceva timp nimeni nu ajunsese la ea, toţi se pierdeau prin tunelul rătăcirii, cedau în faţa fricii sau al curajului. Ca în orice basm un sigur războinic a fost cheia uşii. S-a deschis, încet cu blândeţe, fără să scârţâie, unsă de fericire şi de amintirile viitorului. A rămas deschisă o vreme, când soarele lumina încaperea de după uşă şi topea ciocolata. Tradafiri roşii îi acopereau rama cu grija ascunzând marginile ascuţite. Rădăcinile florilor de colţ luaseră locul pragului ca într-un vis de prinţesă. Stralucea la scântei de iubire şi devenea tot mai vulnerabilă. Acea masivă uşă părea acum doar o portiţă de lemn peste care poţi cu uşurinţă sării. Nu mai putea să se închidă, dar nici nu mai vroia.

Acest basm însă nu se termină fericit căci războinuicul într-o buna zi a trântit uşa absent în urma lui fără pic de regret. Sătul, îşi puse armura şi pleacă cu paşi repezi fără să se mai uite cu colţul ochiului înapoi. Acum uşa este crapată, stricată, nu se mai poate închide dar nici deschisă nu mai vrea să stea. Fisura făcută din cauza impactului e permanentă fără şanse de a mai ajunge iar la perfecţiune. Asteptarea unui lăcătuş este rece şi agonisitoare. Inima şi sufletul sunt acum neprotejate având înfăţişarea scoicilor care se zdobesc sub talpa călătorului.