Angela se afla într-o casă cu camere luminoase, ferestre mari îmbrăcate în tapete pătate de anii bătrâneţii. Scaunele erau din acelea vechi, pe arcuri, dintr-un material gros, vernil, cu o broderie cusută manual. Urmele deschise din locul tablourilor mari, ce odată însufleţeau pereţii, o făcuseră pe Angela să îşi calculeze cu precizie paşii apăsaţi.
În prima cameră în care se oprise erau aşezate biblioteci cu cărţi scrise în alfabetul chirilic şi un pian. Un pian Franz Wirth Wien cu clape îngălbenite care scotea un sunet gol şi dezacordat. Tavanul era înalt iar lustrele din cristal, grele, atârnau aproape de creştetul capului ei. Dezorientată privea uşile camerelor ca un labirint circular al întunericului palid, apus, cuprinsă de trecutul misterios al clădirii. Cu toate că în camere erau aprinse radio-uri pe aceeaşi frecvenţă, pe un post cunoscut, ea se simţea îngheţată de linişte.
Oglinda din fundul camerei în care se afla pianul, mânjită de praful prelungit de-a lungul timpului, era singura care mai rămăsese agăţată pe perete. Cu ochi mari fata se uită prin ea aşteptându-se să îşi vadă propia reflexie însă oglinda reflectă încăperea care se întindea în spatelei ei şi pe doamna C, care stătea lângă pian, zâmbind cald văzând-o pe Angela. Încăperea părea ascunsă în ceaţă, văzută prin mica oglindă, ce pe margini era cuprinsă de rugină care mânca cu lăcomie din modelul floral -ca printr-un vis. Doamna C se simţea pretutindeni prin încăpere parcă surâzând lângă Angela când aceasta deschidea prima pagină a cărţilor învechite unde stăteau dedicaţiile prietenilor doamnei C. Cotrobăind printre cărţi, Angela avea impresia că o cunoaşte pe doamna C de mulţi ani, fără de fapt să fi avut şansa să o fi întâlnit cândva. Aveau gusturi asemănătoare: pânza de păianjen a Cellei Serghi, limba Engleză şi literatura Germană, fotografiile alb-negru şi plăcile de pick-up. Amândouă ştiau că flacăra vieţii ei s-a stins prea repede, fără măcar o vorbă.
Angela rămăsese cu părere de rău pentru faptul că nu avusese şansa să o cunoască, să îi vorbească unei admiratoare a artei fotografice şi a propriilor ei teorii. Era conştientă însă, că sunt rari oamenii asemeni doamnei C, iar singurul lucru care îl mai putea preţuii acum erau cărţile acesteia.
Se făcu târziu, iar fără alte întârzieri, Angela îşi strânse cărţile alese, iar copleşită de dezamăgire îi răspunse propietarului: "Asta e tot de ce am nevoie. Mulţumesc !"
 |
| tumblr.com |
