Parcă ieri purtam tricoul cu "Superwoman" şi aruncam mingea de tenis, care ţinea locul mingii de baseball, către o bâtă de baseball cam zgâriată, în parc. Conversaţii zilnice de la 19 la 21 pe Messenger, pe subiecte muzicale — în special Metallica. Zile pierdute în parcul din cartier şi biscuiţi cu ciocolată. Era o potecă îngustă către maturitate şi schimbare, o viaţă uşor de mulţumit şi de trăit fără multe lucruri la care să te gândeşti, prea complicate, doar vise şi închipuiri adolescentine. Mereu lucruri noi şi prosteşti de experimentat, doar de dragul de a trăi. Imperfectul era de ajuns, iar viitorul consta doar în ziua de mâine. Totul părea simplu şi mulţumitor fără a tânji după mai mult. Complicaţiile nu ştiau unde să mă găsească şi la fel şi deciziile definitorii. “ Vreau să văd lumea de sus “,ca oamenii mari — spunea un prieten drag. Totul părea posibil şi fără ţeluri, doar cu vise. Timpul curgea neîntrerupt, în acelaşi ritm şi se pare că pe atunci asta nu mă irita deloc. Totul era sigur şi nimic nu avea semn de întrebare. Pluteam în linişte ca un elev de clasa a 7-a fără a privi lumea reală, ci doar lumea construită de mine. O nebunie frumoasă şi puţin cam în ceaţă la momentul de faţă.
 |
| tumblr.com |
