Bătrânul cu vioara

Basul trepida cu atâta putere încât aveai impresia că şi asfaltul din preajma clubului se mişca pe acelaş ritm. Gălăgia dezordonată atrăgea ca un magnet tinerii de pe strada principală, ce se termina cu nisipul fin al plajei. E vară, 24 de grade la ora 23, iar inima tânără era dornică de joacă şi flirt. Tocuri înalte şi fuste strâmte, ochelari de soare şi bronz. O lume animată, cum e de înţeles vara pe litoralul românesc. Miros de clătite şi hamsii la fiecare pas. Şi un bătrânel. Stătea la sfârşitul unor scări între un local cu jocuri de noroc şi acel club gălăgios. Era aproape de neobservat, parcă ieşea din peisaj, însa avea ceva ce mi-a atras atenţia. O vioară.

Cânta melodii vesele însă imaginea era tristă. Omul cu mustaţă căruntă cânta de zor, însă bitul puternic ce răsuna din clubul din apropiere îi transforma vioara melodioasă într-una mută. Aveam impresia că acele corzi aveau atâtea poveşti de spus, iar el era atât de dornic să le împărtăşească, dar timpul era nepotrivit. Doar când atingea un acord mai înalt se auzea câte o notă slabă, ce însă nu se putea confunda nici de cum cu restul muzicii din jur. Trebuia să asculţi cu atenţie. Oamenii însă nu dispuneau de timp, toţi erau în vacanţă, dar toţi se grăbeau.
După îndrăzneala cu care atingea corzile viorii îţi dădeai seama că pe el nu îl deranja nimic. Parcă cânta doar pentru inima lui. Stătea în faţa treptelor pe un scăunel pescăresc, îmbrăcat cu un sacou care îi atârna pe asfalt. Avea nasul cârn, pomeţii roşii şi purta o pălărie de stofă cu dungi. Bătrânelul semăna cu personajul din bibelourile de porţelan ale bunicii.

M-am tot gândit de ce şi-a ales acel loc, evident nepotrivit pentru muzica lui. Dacă urca pe faleză, câţiva metri mai departe, vioara lui ar fi avut mai multe şanse să fie auzită. Era asta oare o formă de protest împotriva schimbării ? a tinerilor fără raţiune ? sau poate doar un fel propriu de a mai îngheţa pentru puţin timpul ?

Nu am găsit un răspuns, dar mi-am imaginat că poate treptele erau de vină...poate că acele trepte cândva erau drumul spre o seară de neuitat sau poate doar locul unde îşi găsea liniştea - în ciuda zgomotului alarmant ce se auzea acum.

După ce am analizat întregul decor, m-am îndreptat spre husa deschisă a viorii şi am dat drumul la câteva monezi. "Să iţi dea Dumnezeu sănătate !", a răspuns gestului meu. Ceea ce nu a ştiut este că el mi-a dat inspiraţie, speranţă şi m-a făcut să înţeleg că nu trebuie să renunţi niciodată la lucrurile la care ţi, indiferent de circumstanţe.

Un personaj de poveste în secolul XXI, un strop de viaţă obosită pe faleza mării.

google.com